“…Un inceput de rugaciune se aude stingher
In murmur tainic
Ca la inceput de lume…”
Trebuia sa fie alta vale, dar n-a fost sa fie… A fost
Valea Adanca, grad usor in principiu (1A) dar greu datorita conditiilor
nefavorabile…
Trebuia sa merg la un tratament la inaltime (adica sa
acord eu un tratament unui animalut bolnav), drept pt care trebuia sa ajung la
domiciliul pacientului iar George s-a hotarat sa ma conduca.
Am ajuns la tren pe ultima suta de metri si am aflat ca
are intarziere 25 minute (care apoi s-a transformat in 50 minute). Ok, am timp
sa-mi cumpar si o sticla de suc. A venit si trenul, am plecat intr-un final si
am ajuns in Busteni destul de tarziu, pe la 11 si ceva.
M-am intalnit cu George, care primise si el un cadou de
carat (un laptop), a mai cumparat niste oua (in punga), le-a pus si pe ele in
rucsac (peste laptop) si am pornit. Vremea era frumoasa, nu aveam de ce sa ne
facem problem (adica aveam una, ca nu ne luasem nici unul nici macar o bucatica
de cordelina, ce sa mai vorbim de alt element de asigurare…)
In drum spre refugiu, i-am zis lui George s-o ia inainte,
sa ma pot bucura de munte, de padure, de ciripitul mierlelor care mi-au oferit
un concert de neuitat…
La refugiul Coltii Morarului, George mi-a spus ca ar
trebui sa ne grabim, ca vremea se va strica incepand cu ora 6 si déjà e cam
tarziu, o sa inceapa vijelia si sa nu ne prinda totusi pe drum. Ok, o sa
incerc…
La intrarea pe vale, am descoperit ca aveam urme. Ce
bine, asta inseamna ca nu va trebui sa mai facem noi…
Am pornit vitejeste si am inceput sa urcam. Deja vremea
incepuse sa se strice, se lasase un pic de ceata, batea putin vantul dar am zis
sa nu ne facem probleme, o sa sjungem sus cum trebuie.
Urmele erau bune, castigam altitudine destul de rapid si
incepusem sa credem ca o sa ajungem chiar prea repede la cabana…
Trecem pe langa Timbal, il admiram, admiram si Acele
Morarului, ne bucuram de munte, de zapada, facem poze si… vremea incepe sa se
strice… Incepe vantul in forta, ii vedem pe proprietarii urmelor ca se intorc,
anuntandu-ne ca sus e o vijelie de toata frumusetea si ca ei se intorc tot pe
aici, deoarece e crima sa continue pe creasta…
Ma uit la George, el incearca sa ma linisteasca,
spunandu-mi ca nu e nici un fel de problema, o sa fie ok (noi neavand nici
macar o bucatica de cordelina)… Incerc sa ma linistesc (cel putin sa dau
impresia), totusi cer o bucatica de cordelina. Tipul respectiv imi da o
bucatica (mai bine decat nimic) si plecam mai departe.
Cand mai aveam putin pana la iesire (déjà vantul ne luase
in primire, urmele nu mai erau bune de nimic: adica nu mai erau, pt ca ei coborasera pe aceleasi urme si
le facusera praf), George hotaraste sa iesim pe valcelul din dreapta si sa
urcam pe niste fete. Considerand ca el stie zona, sunt de acord (proasta
inspiratie).
Urcam un pic, dupa care trebuia sa facem un traverseu
foarte expus si alunecos. George trece primul, se chinuie un pic, dupa care
trebuia sa trec si eu (complet neasigurata). Ma codesc eu ce ma codesc si ii
zic sa vina sa ma ajute, ca n-am cum. Stiam ca nu are cum sa se intoarca dar…
mi-era teama, recunosc… Daca a vazut George ca nu are cum sa ma convinga, imi
spune:” Daca nu vrei sa treci, intoarce-te!” M-am uitat in spate, exclus. M-am
uitat in jos, mai rau. Inainte si mai rau. Dar, asta e. Trec. Si am trecut.
Bineinteles, felicitari, vezi ca poti, ti-am zis eu etc. (Numai eu stiu cum am
trecut, cu inima cat un purice…)
Cand am ajuns intr-un final sus, vantul ne-a intampinat
in forta (George a zis ca avea peste 160
km/h). Ne-am apucat fiecare de cate un capat al corzii si inaintam in tandem.
George era primul si eu veneam dupa el. Cand ne mai
opream putin, sau ne trantea vantul la pamant, incercam sa-l ajung, (mergeam in
4 labe), sa ma adapostesc dupa el de vantul naprasnic. Ochelarii nu ne-ar fi
fost de nici un folos, nici nu mai avea rost sa-I mai punem.
Inaintam cu greu, zapada era cand moale, cand inghetata,
vantul ne-o arunca in fata (ne-a bombardat cu mii de cristale si ace de
gheata), déjà mergeam in virtutea inertiei si… la un moment dat il vad pe
George cum zboara spre vale. Nu am avut
timp sa gandesc, in secunda urmatoare am zburat si eu. George, evident, s-a
oprit si m-am oprit si eu (poate datorita lui, nu mi-am dat seama, stiu doar ca
m-am oprit). Am inaintat ca de obicei, de-a busilea, (ca un copil care de-abia
invata sa mearga), spre el si, cand am ajuns acolo, mi-a zis ca rafala a fost
prea puternica si l-a prins cu piciorul in aer.
Am stat un pic sa
ne mai tragem sufletul si am pornit iar. Deja nu mai puteam, mergeam fara sa ma
mai gandesc, nu mai speram sa mai ajung la caldura, vantul ma mai trantea din cand in cand la
pamant, ma ridicam si continuam. Aproape de cabana, ma tranteste vantul, George
ma trage sa continuam, incerc sa ma ridic si ma mai tranteste o data. George se
intoarce sa vada ce fac acolo, ma vede incercand sa ma adun de pe jos si il
bufneste rasul…
In timp ce mergeam, ii tot suna telefonul dar din cauza
vantului nu se intelegea nimic si se tot pierdea semnalul…La un moment dat,
ajungem in sfarsit la Crucea de
sus si ne dam seama ca nu mai avem mult pana la cabana. Mana cu care tineam
cordelina era inghetata bocna, n-o mai simteam, ramasese cordelina infasurata
pe ea (inghetase si ea) si ajungem intr-un final sus. George avea fata
inghetata, era plin de bruma pana si in barba, eram oameni de zapada déjà.
Cand am ajuns la caldura, evident ca mana a inceput sa ma
doara de nu mai stiam de capul meu. George nu s-a pierdut cu firea, a adus un
vas cu apa rece si mi-a bagat mana in
el. S-a uitat putin la mana mea si a zis ca nu-i nici o problema, o sa treaca,
n-am degeraturi, doar ca o sa raman cu o sensibilitate. (Arta cere sacrificii…)
Radu a zis ca a tot incercat sa ne sune si nu intelegea
ce se intampla, cand ii raspundea George se auzea numai urletul vantului si
atat, nu distingea nici un cuvant si déjà era foarte ingrijorat.
Dar… totul e bine cand se termina cu bine…
Ce imi pare rau din aceasta tura e faptul ca nu am prea
multe poze (a inghetat aparatul foto.)
Motanelul s-a vindecat, am auzit ca e ok acum.
Dar, totusi, cateva poze...
George
Timbalul
Urcand din greu...
Ultima poza, a inghetat aparatul...
