"MUNTELE TE INVATA MAI MULT DECAT ZECE BIBLIOTECI LA UN LOC."

Nicolae Iorga

duminică, 14 iulie 2013

Sunet si lumina pe Acele Morarului

Sambata, 6 iulie 2013. Plecam in tura pe Acele Morarului: Andrei, Daniel, Marius si eu.
Vremea se anunta ingrozitoare, deci am plecat in cunostinta de cauza.
Ajungem la Caminul Alpin si incepem sa urcam.Ca sa fim cat mai usori, ne lasam hainele de schimb in masina, cu gandul ca ne vom intoarce in aceeasi zi, luind doar strictul necesar.

 In Poiana Costilei, ne prinde prima repriza de ploaie. Torentiala. Ne oprim, facem planul ca sa ne oprim de fiecare data cand ploua, chiar daca asta ne va incetini, si sa ne adapostim. Stam noi ce stam, se mai opreste si continuam. Inainte de intersectia cu Valea Urzicii, incepe iar. Ne oprim, stam ce stam, incepem sa ne cam razgandim… Daniel spune ca el macar urca pana la Omu pe Valea Cerbului, daca tot a venit pana aici… Se opreste si asta, iese si soarele un pic, asta ca sa ne ridice moralul…
La intersectia cu Brana Mare a Morarului ne oprim putin chiar pe firul Vaii Cerbului sa mancam ceva, sa ne dezechipam de hainele de ploaie si sa stam un pic. Cum stateam cu spatele spre Omu, incep sa aud un sunet de parca ar fi inceput cutremurul. Ma uit mirata la Andrei, la Daniel si ma prind: incepea sa curga apa pe vale, din cauza ploilor. Ne dam la o parte si ne uitam la apa care incepe sa curga, murdara si noroioasa…
In fine, ploaia chiar se oprise, incepuse sa se insenineze, soarele ne incalzea, ne revenise optimismul. Parcurgem Brana Mare a Morarului si cand ajungem la sfarsit, in locul unde trebuia sa ne echipam, aud un tunet. Parca nu ar fi bine sa continuam, suntem cu toate fiarele pe noi…Ne gasim un loc unde sa ne adapostim, ne punem toate fiarele in rucsaci, pe care ii scoatem de langa noi si ii punem la ceva distanta si … incepe ploaia… cu tunete, fulgere, tot tacamul…

 Glumim, ne gandim ce bine am gasit locul asta, mai spunem cate un banc, timpul trece si… ploaia se opreste…. Iesim si noi de-acolo, constatam pagubele (adica niciuna) si… continuam…


Apare ceata, care da un farmec in plus peisajului, vedem primele flori de colt, care ne incanta privirea, o floare rara: Sangele Voinicului si, cu poze si o doza noua de optimism, intram pe Creasta Ascutita.


Acul Mare il parcurgem fara probleme, Creasta Acului Mare la fel. 






Ajungem si la rapel si ne hotaram sa facem rapelul cu ambele corzi, ca sa nu stam prea mult.

 Optul meu imi cam face probleme asa ca dureaza mai mult decat de obicei dar asta nu conteaza, ajungem jos si intram pe Degetul Rosu. Frigul incepe sa-si faca simtita prezenta, imi da Daniel cagula lui, ajungem sus, scriem in caietel si ne hotaram sa coboram mai repede pentru ca vremea incepe sa dea semne de inrautatire. 



Degetul Prelungit il urcam pe jumate, traversam si intram pe Acul Crucii.





 Incepe sa bata vantul, ceata ne invaluie usor-usor, se aud primele tunete. Andrei si Marius trecusera déjà, noi trebuia sa urcam si sa facem rapelul. Urcam repede, ajungem la locul de rapel si incepem sa pregatim rapelul. Ne hotaram cine pleaca primul, intru eu si apoi se dezlantuie iadul: tunete, fulgere, grindina, vant etc. Daniel il roaga pe Andrei sa-mi tina coarda de jos, sa nu ajung in Rapa Crucii, Andrei  ia coarda cu simt de raspundere si raman blocata: nu mai puteam sa merg nici inainte, nici inapoi… Ii strig sa-mi lase corda mai moale si incep sa cobor printer fulgere, tunete si vant cu grindina care-mi biciuia fata… Eram pur si simplu ingrozita; vedeam fulgerul, incercam sa ma fac mica, pana la tunet, pe care il auzeam cred ca amplificat din cauza fricii care pusese stapanire pe mine. Am incercat sa ma linistesc si am inceput sa ma rog. A functionat, m-am linistit si cand am ajuns jos eram ok, eram linistita, furtuna se mai potolise asa ca Daniel a coborat in perfecta siguranta.
Hotaram sa urcam la Omu si sa ramanem acolo, coborarea spre Valea Cerbului pe iarba uda cu bonus grindina ar fi insemnat sinucidere curata…
 Andrei urca pe Acul de Sus si hotaram sa ne ia el pe fiecare, sa nu mai fim 2 echipe. Incepuse déjà sa se intunece, pauzele din cauza ploii isi spuneau cuvantul… Pleaca Andrei, asigura, plec si eu…urc si la un moment dat, un fulger imi sclipeste in caraba, exact cand trebuia sa scot bucla… M-am speriat dar am continuat. Cand am ajuns sus, i-am spus lui Andrei care imi spune ca a vazut si el si ca a fost un fulger globulos care doar s-a reflectat sau s-a descarcat (n-am inteles eu prea bine) si ca am avut mare noroc ca n-am zburat de pe stanca…
Cand am ajuns toti pe Acul de Sus am strans corzile si ne-am hotarat sa ne impartim iar in 2 echipe ca sa ne miscam mai repede si sa nu inghetam. Andrei a luat-o inainte cu Marius, eu am ramas cu Daniel si, pe intuneric, mai alunecand pe grindina si pe iarba uda, mai bajbaind prin intuneric, (ne-a mai ajutat cu orientarea si Andrei, pt. ca era o ceata densa de nu vedeai la 1 metru), am ajuns la Cabana Omu. Uzi, obositi, infrigurati, am crezut ca-l prindem pe Dumnezeu de-un picior cand ne-a spus cabaniera ca are locuri si mai ales cand ne-a dat si cate-un ceai caldut (nu era cald, ca trebuia sa aprinda soba…)
Un tip de la cabana a fost dragut si mi-a imprumutat o pereche de ciorapi uscati (hainele noastre de schimb erau jos la masina), am dormit doar cu pantalonii uzi), iar dimineata am coborat pe Valea Cerbului si am pornit la catarat in cariera.

A fost o tura interesanta,  pe care nu o voi uita mult timp de acum inainte,si care, cu toate obstacolele aparute, mi-a placut … Le multumesc partenerilor pentru tot si sper sa ne mai revedem si in alte ture…