"MUNTELE TE INVATA MAI MULT DECAT ZECE BIBLIOTECI LA UN LOC."

Nicolae Iorga

joi, 26 noiembrie 2009

DE CE IUBIM FAGARASII?

Ninge peste vesnicia noptilor de iarna
Cu amintiri planse de poeti nebuni
Ninge cu salbaticie si cu disperare
Ninge-n intuneric de sarut tarziu

Ninge azi si maine si intotdeauna
Ninge pentru toate si pentru nimic
Ninge-n deziluzie si cu aroganta
Ninge pentru moarte, incet si soptit


Nu ningea pt moarte dar ningea “incet si soptit” ... cu fulgi mari si desi... ca in povesti...
Nu se apropiau sarbatorile de iarna, cu brazi impodobiti si Mosi Craciuni plini de cadouri dar ningea frumos, amintindu-ne parca de basmele copilariei...
Unde? In Fagaras.
Cand? In luna iunie, inceputul lunii, cand jos, la poalele muntilor venise primavara ...

* Am uitat sa precizez echipa: Cernat, prietenul meu si liderul si, evident, eu...

Am plecat din Bucuresti pe ploaie. Stiam ca o sa ploua, urmarisem vremea, dar mai stiam ca urma ca, de a doua zi, timpul sa devina frumos.
Ajungem pe drumul spre cabana Negoiu. Plin de noroi, desfundat... Cu chiu cu vai, ne strecuram printre gropi, bucurandu-ne de fiecare data cand reuseam sa mai inaintam un pic si in acelasi timp intrebandu-ne oare cum ne vom intoarce pe acelasi drum... La un moment dat, parca nu fusesera destule gropile pe care le ocolisem, apare un sant...de netrecut (cel putin cu masina). Ne chinuim noi un pic, eu ies din masina sa-l dirijez (pe Cernat, evident) si reusim sa trecem si de sant. Urc din nou in masina intrebandu-ma (iar) cum o sa ne intoarcem... Mai mergem un pic si gata. Pietroaie imense raspandite peste tot pe drum, santuri sapate peste tot, drumul surpat in unele locuri, imposibil de trecut... Masina nu se putea intoarce, trebuia mers cu spatele... Trebuie sa ies iar in ploaie, pt dirijat... Offffff....... Reusim sa iesim de acolo fara nici o zgarietura, eram cam uda dar nu mai conta, era bine, scapasem....
Dar, era o problema: cum ajungem la cabana?
Lasam masina aici, facem drumul forestier pe jos si urcam la cabana? Nu, in nici un caz!
Si ne hotaram sa mergem spre Avrig, urcam la Barcaciu iar de acolo urmam traseul spre cabana Negoiu. Ei, cam imbarligat traseu dar merge.
Intoarcem masina si ne indreptam spre Avrig. Pe drum, la un moment dat- Cernat nu stiu ce mosmondea pe la torpedou- observ cu groaza ca ne indreptam vertiginos, pe contrasens, spre un copac de pe marginea drumului.... Noroc ca s-a trezit in ultimul moment, a tras de volan si masina s-a redresat ( si in acelasi timp noroc ca nu era nimeni pe strada)......
In sfarsit, ajungem la Avrig fara alte incidente, mergem in continuare spre Poiana Neamtului, ajungem, intram, ne echipam si pornim usurel spre Barcaciu. Cu cat urcam, cu atat peisajul devine mai frumos, ploaia transformandu-se, incetisor, in ninsoare..... Ajungem la cabana oameni de zapada...
Intram in cabana, era cald, era bine... noi eram inghetati, uzi, dar asta se rezolva imediat...ne dezbracam de hainele ude si le punem la uscat, stiind totusi ca pana vom pleca mai departe nu se vor usca... Cu toate astea, cateva minute de relaxare si caldura nu strica...
Ne luam un ceai si intram in vorba cu niste copii care jucau sah. Ei ne povestesc ca au incercat sa ajunga pe varful Scara si nu au reusit din cauza vizibilitatii reduse si a vantului care batea sus... Si acum mai si ninge... Incercam sa ne imbarbatam, spunandu-ne ca de maine va iesi soarele si va fi frumos...Cam slabe sperantele, dar totusi... poate vremea va tine cu noi...
Ne terminam ceaiul si ne pregatim de plecare. Dupa ce ne echipam cu hainele ude, iesim. Toata lumea era mirata ca plecam pe vremea asta spre Negoiu. Ei, asta e... “Arta cere sacrificii”...
Si pornim noi, usor, usor, spre Negoiu. Pe stratul de zapada proaspat asternuta urmele noastre inaintau din ce in ce mai mult iar in linistea asternuta subit intre noi, se auzeau doar fulgii de nea cazand incet iar zapada care scartiia sub talpi... Ne oprim, privind uimiti ninsoarea aceea parca ireala, parca desprinsa din povesti si peisajul magnific care ni se desfasura in fata... Ne parea rau ca tulburam linistea aceea de basm si ne uitam, ca niste copii mirati, la primavara acoperita de zapada.......
O creanga trosneste usor, trezindu-ne din visare... pornim mai departe, trecem prin poieni, peste cursul unor izvoare, destul de usoare, ce-i drept si, dupa cursul ultimului izvor, mai urcam putin si ajungem la cabana Negoiu.
Aflam ca e goala cabana. Trebuiau sa vina niste grupuri dar din cauza vremii nefavorabile si a drumului imposibil, renuntasera.
Ne cazam si ne instalam in camera. Eram uzi si inghetati tun. Ne schimbam de hainele ude, facem focul in camera (adica Cernat) si coboram sa bem un ceai. Cand am ajuns sus, deja camera se incalzise si totul era minunat...
Dimineata cand ne trezim, nu ne vine sa credem: soarele rasarise iar razele lui se reflectau in zapada, facand-o sa straluceasca de parca cineva aruncase micute diamante peste verdele crud al ierbii...
Ne uitam spre Serbota... Zapada... multa zapada....uitasem sa-mi iau parazapezile, imi luasem doar niste pantaloni impermeabili, pt ploaie......Asta e, o sa ma cam ud......

Varful Serbota

Pe la ora 10, pornim.
Incepem sa urcam. Zapada era destul de maricica la inceput si crestea din ce in ce mai mult. Problema era cu stratul care se asternuse peste gheata, ca daca nu erai atent, puteai sa aluneci si sa fii “fericit”. La un moment dat, a concluzionat Cernat ca trebuie sa ne punem coltarii. Problema mea era ca fiind pantalonii prea largi, ii tot agatam de coltari si pana pe varf reusisem sa-i intep in cateva locuri.
Din cauza zapezii destul de mare inaintam destul de greu.
Ajungem intr-un final pe varful Serbota. Ne uitam la Custura Saratii, Cernat decide ca se poate face, dar din cauza vremii nefavorabile (aparusera norii si batea vantul destul de tare), renuntam si ne gandim sa o facem a-II-a zi.
Coborarea am facut-o destul de repede dar din cauza ca batea vantul, imi impingea pantalonii spre coltari si la cabana erau sfasiati in destul de multe locuri.
Coborand, ne minunam de puterea pe care a avut-o soarele, topind zapada aproape peste tot in jurul cabanei.
Intram, eu cu pantalonii sfasiati, cu pioletul in mana, obositi dar fericiti. Cabanierul ne intreaba cu nonsalanta: “ Ati fost la plimbare? V-a placut?”
Am ramas putin socati, dar nu am stat sa-i dam prea multe explicatii, spunandu-i ca “ Ne-a placut”...

Varful Negoiu

In urmatoarea zi, cand ne-am trezit era putina ceata si vremea era cam uratica. Am stat cam mult asteptand sa se indrepte vremea drept pt care am plecat in traseu la ora 16.
Am mers destul de usor pana pe la pietrele Cleopatrei, ca nu prea era zapada (cu exceptia catorva limbi de zapada) dupa care a inceput portiunea de zapada si gheata. Ne-am pus coltarii si am continuat.
La un moment dat, porneste o avalansa chiar de langa Cernat, trece pe langa mine si se opreste putin mai jos. Am inghetat.......Cernat se uita nepasator sa vada unde se opreste, o vede, imi spune sa merg mai repede si pleaca mai departe. Nu mi-a venit sa cred...... Urma sa urc pe urma avalansei....... Am urcat cu inima cat un purice, stiind ca daca alunec, e de rau......
Dupa indicator, a hotarat Cernat sa ne legam in coarda, ca e naspa rau portiunea (erau niste traverseuri destul de expuse), batea vantul la greu si era ideea sa ramanem intregi si amandoi.....
Dupa numeroase cazaturi de-ale mele (mi se imbarligau pantalonii in coltari) si pe un vant de necrezut, reusim sa ajungem pe varf. Peisajul era fantastic, chiar daca nu se vedea prea mult in departare.
Nu am putut sa stam prea mult pe varf din cauza vantului puternic si frigului, am facut cateva poze si am inceput sa coboram deoarece se insera si aveam destul de mult de mers.
La coborare, dupa destul de multe glume (era o portiune de descatarare destul de urata dar Cernat a incercat sa descreteasca fruntile si mi-a spus ca seman cu Michael Jackson), am reusit sa ajungem la ultima portiune de coborare pe gheata din traseu, care se termina in niste pietre si cascada. Acolo, am reusit sa alunec (mi s-au imbarligat pantalonii in coltari: oare a cata oara?), am inceput sa prind viteza, incercam in zadar sa infig pioletul care la un moment dat imi ricoseaza si imi zboara din mana... Ma gandeam: “Gata, asta a fost! A fost frumos dar s-a terminat.” Ultimul lucru pe care l-am vazut a fost Cernat care alerga sa ma prinda. M-am trezit lovindu-ma cu putere de picioarele lui. Reusise sa ma opreasca... M-a ridicat, m-a pus in picioare si... comentariile de rigoare... Mi-a adus si pioletul si am continuat coborarea. Am ajuns jos, mi-a dat frontala lui (deja se inserase bine de tot) si am plecat spre cabana. La cabana, evident, cabanierul ne-a intrebat daca ne-a placut plimbarea. N-am stat sa-i mai dam explicatii, am mers direct in camera sa ne dezechipam.

Cabana Barcaciu – Bucuresti

In urmatoarea zi, iesise soarele si era o vreme superba. Ne-am echipat si am pornit. Doi catei de la cabana s-au hotarat sa ne insoteasca. Nu am putut sa-i refuzam, asa ca i-am luat cu noi. Am pornit pe drumul pe care ajunsesem cu 2 zile inainte. Ne-am minunat de schimbarile petrecute in decurs de 2 zile. Primavara pusese deja stapanire pe munte si alungase iarna departe, departe... Totul era imbracat in verde stralucitor si rododendronii pana atunci ingropati in zapada isi etalau culorile veseli si fericiti... Am stat putin sa admiram magia acestui inceput de primavara, apoi am plecat mai departe spre cabana.
Acolo ne-au parasit cateii, deoarece au fost alungati de cateii de la Barcaciu, iar Cernat era sa fie mancat cu totul de magarii de la cabana. (Probabil mirosea tare frumos). S-a refugiat in cabana, unde am mancat, am mai vorbit cu niste cehi care vroiau si ei sa faca niste trasee (le-a explicat Cernat ce sa faca), dupa care am inceput coborarea spre cabana Poiana Neamtului. Am ajuns acolo fara nici o peripetie si am pornit spre Bucuresti. Si in masina am aflat: pornim pe cod galben: ploaie torentiala. Ei, daca am scapat noi pe munte, n-o s-o patim tocmai acum.Si, intr-adevar, am ajuns teferi in Bucuresti.
Poze






Cabana Barcaciu


iarna... in toata regula...













si... plecam spre vf. Serbota





si, spre marea noastra surprindere, vedem curcubeul...












pe vf Serbota....


apus de soare in Fagaras...



si acum... plecam spre vf Negoiu















nu mai e mult...

pe varful Negoiu



coborare seara spre cabana


ultima zi, plecarea spre Barcaciu


















Cernat, incercand sa nu fie mancat de magari...








































duminică, 15 noiembrie 2009

PIATRA CRAIULUI III - REFUGIUL FUNDURI - CREASTA SUDICA - REFUGIUL GRIND

Ma-ntorc la tine iar, la tine ma intorc
Iar ma intorc, prin noapte si prin ganduri
Raman nescrisi si goi, raman in urma mea
Raman copacii randuri-randuri

Nichita Stanescu

Si ne-am intors, iar, in Piatra Craiului, pt a incerca Creasta Sudica... Ne-am echipat corespunzator si am pornit. De data asta, au pornit 3 catei cu noi din Brusturet, din care 2 ne-au parasit pe drum. Cine a ramas? Alpinista, care nu ne-a tradat deloc, am facut creasta impreuna...

*Deci, echipa: Cernat, liderul, Alpinista si Eu

La poalele muntilor incepea, incet, timid, sa vina primavara... In padure aparusera deja primii ghiocei, iar mai sus, primele viorele scoteau capsorul din zapada...
Si ne-am hotarat sa schimbam traseul, s-o luam direct spre refugiul din Funduri. Zis si facut.
Am privit drumul, ne-am orientat cam pe unde arputea fi si am inceput sa mergem.
Si am urcat noi, am tot urcat, a inceput sa apara zapada, a trebuit sa facem din nou urme; zapada a inceput sa tot creasca si a trebuit sa inotam putin prin ea. La un moment dat, aproape de refugiu, am intrat in zapada pana la mijloc, de-abia am reusit sa ies, tragandu-ma de crengile unui brad... Era zapada uda si flescaita, tocmai buna de mers.
Intr-un final, am ajuns la refugiu. Cum era de asteptat, era inzapezit. Deja era clar, nu mai fusese nimeni prin zona de mult timp. Ne-am "cazat" si am plecat sa inspectam creasta. Am urcat, ne-am plimbat putin pe ea, Cernat cu Alpinista au mers mai mult, eu m-am oprit sa vorbesc la telefon si sa lenevesc un pic la soare... si sa admir apusul...
A doua zi, cu sculare la ora 5 dimineata, am inceput creasta. Eram chiauna, mi-era un somn de muream dar nu puteam sa spun nimic. Am urcat un pic in mars fortat, aproape ca fugeam, pt ca vroia Cernat sa prinda rasaritul intr-un anume loc...
Cum eu nu vad prea bine noaptea si frontala nu prea m-a ajutat, m-am incurcat in niste jnepeni si am cazut. Cand m-a vazut Cernat cu capul in jos in jnepeni, nu stia daca sa se amuze de situatie sau sa se enerveze... (adica ar fi vrut sa se enerveze, dar era amuzat).
Am continuat, am prins si rasaritul pe creasta (frumos, n-am ce zice) dar din cauza oboselii acumulate si a faptului ca nu prea am apucat sa mananc, mi s-a facut rau. M-am impiedicat de vreo doua ori si am cazut (la un moment dat am cazut cu ambii genunchi in doua pietre ascutite de am crezut ca mor de durere). Asta incepe sa urle sa ne grabim, ca vine caldura, pana cand ma apuca nervii. Ma opresc si il intreb daca e vreo cale de retragere de pe creasta, ca eu vreau sa cobor. In momentul ala s-a oprit, si a venit spre mine sa ma intrebe ce s-a intamplat. I-am explicat ca mi-e rau si ca nu pot sa merg in marsul fortat impus de el. M-am mirat ca a inteles si a inceput s-o lase mai moale. (Adevarul e ca prima parte a crestei e tare plicticoasa si cand ma uitam in vale si vedeam poienitele inflorite ma apuca un dor de a cobori si a campa cu cortul acolo...)
Cand am inceput creasta, Alpinista a dispaut pt a reaparea din nou mai incolo. Credeam ca am pierdut-o, nu mi-a venit sa cred cand am vazut-o din nou. Un timp a mers cu mine, dupa care a luat-o in fata si se tot minuna de ce mergem asa incet... Nu se putea merge altfel pe cornisele care au fost si zapada care era mare si putea sa coboare in orice moment sau nu era deloc si mergeam cu coltarii pe stanci.
Cand am ajuns la Coama Lunga, am inteles de ce se grabea Cernat. Zapada inca era buna de coltari dar era mare si oricand se putea porni o avalansa (de zapada uda). (pe care am vazut-o in Fagaras dar asta e alta poveste). L-am asigurat pe Cernat in piolet si a pornit primul. A reusit, am pornit eu si am facut asa pana am traversat toata portiunea. A fost palpitant, de ce sa nu recunosc... Alpinista a mers pe langa mine, m-a sustinut chiar, pot spune...
Cand s-a terminat creasta, genunchii ma dureau in ultimul hal, eram obosita, mi-era rau dar eram fericita. Mersesem pe Creasta Sudica din Crai in conditii de iarna... Plus ca fusesem primii de cand ninsese mult. Nu erau urme, noi deschisesem refugiile...a fost super...
Am facut o mica pauza la refugiul Grind II, de sus, dupa care am inceput coborarea la "Hotel Grind". Atunci i-am spus lui Cernat ca mai am probleme si cu genunchii si ca o sa cobor foarte greu. N-au fost probleme la coborare, decat timpul parcurs de mine (vreo 2-3 ore)(foarte mult), dar asta era, nu aveam ce face. Cand am ajuns la refugiu, m-a intampinat cu "Marsul triumfal" din Aida...
Evident o mica pauza si am pornit spre stana din Table. Pe drum ne-am intalnit cu o gasca de pantofari, care urcau spre "hotrl Grind". Ne-am felicitat in gand ca nu am ramas acolo si am continuat drumul. Ne-am "cazat", am mancat si Cernat s-a hotarat sa faca focul. Eu m-am bagat in sac sa ma mai incalzesc si, intre timp, dand de caldurica, am adormit. Am aflat dimineata ca a reusit sa faca focul si a vrut sa ma trezeasca dar nu a putut, pt ca eram obosita si nu se mai putea intelege cu mine.
Dimineata am plecat spre cabana Brusturet, am dus-o pe Alpinista la casa ei (tanti de la cabana, cand a vazut-o, a chemat-o imediat sa-i dea de mancare, intreband-o pe unde a umblat doua zile. I-am explicat ca a fost cu noi, ca e mare alpinista si cabaniera ne-a spus ca ea isi alege turistii cu care merge, nu merge cu oricine. Am zambit in gandul nostru si ne-am dat seama ca i-a placut si ei tura, nu numai noua).
De acolo, am plecat spre casa si m-am procopsit cu niste dureri groaznice de genunchi si niste vanatai foarte frumoase. Dar a meritat. Si acum, pozele...




Primul semn de primavara



Cu toate ca sus inca era iarna, jos, incet-incet se instala primavara...



Alpinista intre flori...



Refugiul din Funduri, evident inzapezit




dar zapada inca mai este...


Apus de soare peste Bucegi




In refugiu, incalzindu-ne la lumina lumanarilor...







incepe Creasta Sudica...


si am prins si rasaritul...



incet-incet, cu grija...




e frumos sa fii in varful muntelui...

zapada, ba mica, ba mare...




o mica pauza






Alpinista la plimbare...







evident, cu Alpinista, prietena mea...



frumoasa cornisa, nu?



sau asta?



deja ne legasem in coarda, trebuia...







o parte din creasta, in toata splendoarea....



aproape de final



in departare apare refugiul



si... gata...



asta a fost tot...



o binemeritata pauza...



Creasta Sudica



Varful La Om




din nou, Creasta Sudica...



iar si iar...





coborarea pe Coltii Gainii



din nou Creasta Sudica




la "Hotelul Grind" venise primavara...




Stana din La Table




o mica pauza de somn, ca acum e voie...




si am ajuns si la Brusturet...