CREASTA IEZER – PAPUSA: UN VIS IMPLINIT…

Ei, si-acum sa povestim si parcurgerea crestei Iezer – Papusa, care pana la urma a fost urcata si coborata (nu fara peripetii)...

Echipa: Mihai Cernat (lider alpinist) si eu, evident.

Am pornit de vineri, imediat dupa ce am iesit de la serviciu. Intentionam sa dormim in prima noapte la Cuca, a doua zi sa pornim spre Papusa, sa mergem toata creasta si sa dormim la refugiu a doua noapte, iar a treia zi sa coboram si sa plecam spre casa. Astea erau intentiile noastre, ce-a iesit.........

Pe cabanierul de la Cuca l-am luat din Pitesti si l-am dus pana la cabana Voina. Cand am ajuns la cabana, ne-am mai intalnit cu un grup de vreo 6-7 persoane, care mergea spre Cuca, urmand ca dimineata sa urce spre refugiu, pe creasta. Ne-am bucurat ca vom fi mai multi si vom face urme cu randul dar bucuria ne-a fost de scurta durata. Tipii si tipele venisera la cabana sa bea si, pe langa faptul ca nici macar echipament nu aveau, erau total paraleli cu muntele. La 12 noaptea a trebuit sa le spun eu sa vorbeasca mai incet ca e tarziu, ca altfel ei nu aveau nici o treaba.

Dimineata, noi ne-am trezit, ne-am echipat si am pornit cand ei de-abia mancau si se gandeau daca sa plece sau nu.........

Catelul de la cabana (catelusa, de fapt) a pornit cu noi, dornica de miscare si de o noua aventura. Am urcat prin padure, zapada nu era prea mare si am mers, pe drumul marcat, spre Papusa. Era o zi superba: soare, senin, o placere sa te plimbi (adica sa urci). Cand am iesit din padure, a inceput si zapada mai mare, in care te cam afundai (in unele momente, care deveneau din ce in ce mai dese, pe masura ce urcai).

Am trecut pe langa niste stane partial ingropate in zapada...

Dupa 4 ore, am ajuns pe Papusa (2391m), unde am vazut o frumoasa cornisa care de-abia ne astepta. Am coborat frumos pe spintecatura (la un moment dat ne-am pus si coltarii, ca zapada nu era prea prietenoasa) si am inceput sa urcam din nou pe cornisa care era in fata noastra...

Catelusa (Alpinista II), dupa cum am botezat-o, a luat-o inainte, aratandu-ne ca nu e nici o problema. Am urmat-o si noi si am ajuns sus, dandu-ne seama ca a avut dreptate, fusese ok urcusul. Am ajuns pe Tambura (2295m), am depasit-o, am continuat, pana pe Fracea (2250m) si am mers tot inainte, ghidandu-ne dupa momaile care erau in loc de marcaj, pe creasta. Si am continuat, am tot mers, am ajuns pe Batrana (2338m), in fata noastra creasta se desfasura fara dificultati, doar ca era lunga, ingrozitor de lunga... plus ca mai era si zapada in care te mai afundai la un moment dat...

Apusul de soare l-am prins pe undeva pe la vf Piscanu, inainte de Vf Rosu, care se vedea in departare, precum si Iezerul Mare, care avea o superba cornisa pe creasta...

Incepuse deja sa bata vantul, destul de tare si se intetea cu cat ajungeam la inaltime mai mare. Incepem sa urcam pe vf Rosu cand aproape se inserase. Nu apucam sa urcam prea mult si ne dam seama ca trebuie sa ne punem coltarii pt ca, din cauza vantului, zapada se geruise si era cam alunecoasa fara. Ne oprim, ne punem si frontalele si... continuam. Apare si un fenomen foarte des intalnit si foarte “placut” in Iezer: white out. Vant aveam, white out aveam… era ok. Ajungem cu chiu cu vai pe vf Rosu, vantul batea cu putere, cred ca depasea 100km/h, era ingrozitor si la un moment dat il vad pe Cernat ca se intoarce spre mine sa-mi spuna ceva si aproape ca l-a daramat vantul. Eu vroiam de mult sa ma intorc dar nu aveam cu cine sa ma inteleg. In acel moment, l-am vazut si pe el ca s-a speriat un pic si s-a hotarat sa ne intoarcem. Ok, ne intoarcem, dar unde? Ca la refugiu nu aveam cum sa ajungem, la stana din Batrana nici atat, asa ca?

Bivuac in zapada...hm, cam nasoala solutia... Ne intoarcem in sa, unde vantul batea mai incet, Cernat gaseste un loc intre niste pietre, il curata frumos si... ne instalam... Mi-am pus pufoaica + toate hainele pe care le aveam pe mine, am intrat in sac… si… la somn… Alpinista isi sapase si ea un adapost in zapada, asa ca… eram rezolvati...

Dimineata, cand ma trezesc si scot nasul afara, surprise: afara NINGEA... frumos, adevarat, dar noi eram in zapada si mai si ningea peste noi... Se trezeste si Cernat si imi spune ca stie, ca ninge de azi-noapte, ca s-a trezit el ca il ningea pe fata... ok, totul era minunat... incepem sa ne dezechipam de hainele pt somn si sa ne echipam pt traseu... Ne punem coltarii si o luam din loc... Eram nemancati, ninsi, white out, vant, vai de capul nostru...

Ajungem pe Vf Rosu (2469m), Cernat se orienta cu busola si continuam spre Iezerul Mare. De-abia vedeai la 2 pasi in fata, era ingrozitor... La un moment dat, dupa un urcus sustinut, ajungem si pe Vf Iezerul Mare (2463m) (ne-am dat seama dupa movila de pietre ingropata in zapada si stalpul mic care iesea dintr ele + ca mai fusese si urcusul pana acolo...).

Incepem sa coboram, se mai lumineaza putin, mai vedeam si noi pe unde mergeam, ajungem la Crucea Ateneului si incepem coborarea spre refugiu (zapada era destul de ok, nu exista riscul de avalansa...). Ajungem la refugiu, ne oprim sa mancam si sa ne facem cate un ceai, ne hidratam, hranim si catelul si pornim mai departe, sa coboram pe Piciorul Iezerului.

O pornim noi, vitejeste la inceput, dupa care incepe un viscol de toata frumusetea.... Vantul batea cu putere, m-a daramat de cateva ori, white out ca de obicei, nimic schimbat (doar zapada, care ma biciuia pe fata). Doar de-abia ne obisnuisem, trebuia sa nu ne iesim din mana... Dar eram mai jos, nu intelegeam de ce... Cernat a venit sa ma ia de cateva ori, sa mergem mai repede dar nu puteam, de fiecare data ma impiedicam si cadeam... I-am zis sa ma lase sa merg singura ca ma descurc... Am cazut de cateva ori dar m-am redresat... A fost cea mai grea portiune din tot traseul...

Intr-un final, am ajuns la stana, vantul se mai potolise, aveam si vizibilitate, ramasese doar ninsoarea, dar era blanda si frumoasa... Am intrat in padure, am inceput sa coboram (ma batuse bocancul la un deget si nu mai puteam de durere) si am pornit spre Voina. Cand ajungem acolo, aratam de parca am fi venit din razboi: amandoi schiopatam (si Cernat are probleme cu un picior), de-abia ne miscam, hainele stateau aiurea pe noi, dar eram fericiti: reusisem.

La Voina, ne astepta si cabanierul de la Cuca, pe care trebuia sa-l ducem cu masina inapoi in Pitesti. Era ingrijorat, spunea ca a anuntat Salvamontul, ca trebuia sa ajungem la 14 si acum era ora 19. I-am povestit peripetiile prin care am trecut si l-am intrebat de tipii de la cabana. Nu reusisera sa faca nici un traseu, nu ajunsesera nici macar pe Papusa...

Ei, in final am ajuns si noi acasa in jur de 12 noaptea, am condus desculta, ca nu puteam sa ma incalt din cauza degetului, am urcat intr-un picior pana acasa si am luat un Ketonal ca sa pot sa dorm, ca ma durea ingrozitor degetul.

A fost o tura reusita, UN VIS IMPLINIT...

Poze facute de Mihai Cernat

CULMEA VACAREA - REFUGIUL IEZER - 2009-2010

Dupa o tura de vara in Crai (era de fapt toamna tarzie), vad eu in departare creasta Iezerului, primitoare, cu plaiurile ei line, ondulate si ma trezesc vorbind: “ urmatoarea tura va fi o tura de lolouri, in Iezer, sa plimbam catelul (pe Abra, evident)”.

Partea I

Echipa: Mihai Cernat, prietenul meu si liderul trupei, eu (evident) si pt inceput, Abra. Echipa a mai suferit unele schimbari, pana la finalizare.

Ei, problema a fost ca inainte sa plecam in acea “tura de lolouri”, a nins. Si eu nu am avut la mine echipamentul de iarna (adica parazapezi, manusi si bocanci de iarna). Dar, ca de obicei, m-am gandit ca asta nu e o problema si am pornit, cu tot cu catel, pe culmea Vacarea. Dupa un urcus care mi-a scos sufletul, am ajuns la stana de pe Vacarea. Am stat un pic pe acolo, am vizitat stana, am facut unele poze si am reinceput sa urcam.

Pe culme, incepe vantul. Cu cat urcam, cu atat se intensifica vantul. Cernat imi explica: “asta e vantul caracteristic Iezerului”. Ok, o fi el caracteristic dar bate cam tare. Cand ajungem la Crucea Ateneului, ma opresc in bete, gandindu-ma ca daca vantul asta nu se opreste, nu ma mai misc. Cernat se uita in spate, ma vede acolo crispata, se intoarce, ma ia de mana si, cu comentariile de rigoare, ma ajuta sa cobor. Ajungem noi la refugiu si, evident, ma trezesc si eu sa comentez: “Daca vantul asta atat de caracteristic mai e si maine, eu cobor”. Toata noaptea s-a auzit vantul batand in rafale, de ma gandeam ca pana la urma reuseste sa darame refugiul.

Dimineata, evident, vazand ca vantul nu s-a potolit, eu am spus ca vreau sa cobor, precizand ca voi veni altadata pt a continua creasta. Cernat s-a uitat un pic cam ciudat la mine, s-a suparat putin, spunand ca se poate face chiar daca e vant dar pana la urma am coborat impreuna pe piciorul Iezerului, am ajuns la stana, unde nu mai era deloc vant si de acolo am plecat spre cabana Voina.

Ceva poze, facute de Cernat.........

 

Partea a II a

Tura asta a fost facuta cu Dana, o prietena de-a mea, cu care am mai fost in unele ture si cu care stabilisem clar ca urcam noi creasta Iezerului... Fata isi cumparase bocanci de iarna si coltari, asa ca am decis ca suntem echipate si putem incerca...

Chestia asta se intampla cam pe la 1 decembrie

Urcam noi pe Vacarea, ajungem la stana, dam de zapada, ne mai intalnim dupa stana cu niste braconieri (cautau capre negre, nesimtitii; le-am urat sa nu gaseasca niciuna) si am continuat. Ne-am mai intalnit cu un tip si o tipa, care urcasera pe la Batrana si acum coborau si am ajuns intr-un sfarsit la Crucea Ateneului. Cum era acolo? Vant, evident. M-am oprit in bete, am inceput sa ma rog, intre timp a aparut si Dana din spate si, tinandu-ne una de alta, am inceput coborarea spre refugiu. Zapada inghetase rau de tot asa ca am decis sa ne punem coltarii. Dana, avand prindere rapida, si i-a pus imediat si a pornit, asa ca eu am ramas in urma. Nu am reusit sa-i pun cum trebuie, asa ca dupa cativa pasi, unul din ei a sarit. Am continuat coborarea intr-un coltar dupa care, alunecand foarte rau, m-am hotarat sa ma opresc sa-l pun. L-am pus, am mai coborat un pic si a sarit celalalt. M-au apucat nervii si am continuat coborarea asa, ajungand la refugiu intr-un coltar. Acolo, vantul se intetise si batea din ce in ce mai tare, noaptea auzindu-se in ultimul hal.

Dimineata, vazand ca vantul nu se potoleste, Dana a inceput ca pe ea o bat bocancii si ca nu ar mai vrea asa ca am renuntat... Pe drum, nemairezistand, Dana s-a descaltat, mergand un timp in ciorapi si peste ei cu parazapezile...

Am coborat pe piciorul Iezerului si ne-am dus la Cuca, descoperind cabana inchisa. Am fortat un pic usa si am intrat in pod, in “ :Laboratorul de psihologie”, unde am ramas peste noapte. Dimineata am luat-o din loc si am plecat spre casa.

Poze, facute de mine.......

Partea a III a


Ei, aici echipa a fost formata din mai multe persoane: eu, Andreea Corodeanu (cu care am fost si in Crai: Nordica), Mihai Cernat si Iulian (am fost intr-o tura la lacul Caltun, in Fagaras).

Masina mea am lasat-o in Pitesti, continuand drumul cu Loganul lui Iulian.

Am plecat pt o tura de 3 zile, pregatiti cu de toate.Am ajuns la cabana Voina, unde ne-am mai intalnit cu niste prieteni de-ai lui Cernat, care mergeau spre Cuca si vroiau sa urce pe Papusa a doua zi; noi am luat-o, ca de obicei, pe culmea Vacarea. Zapada era mare, asa ca am cam inotat, noroc cu urmele facute de baieti, care au luat-o inainte...

Am ajuns la stana, am facut o mica pauza si am pornit mai departe. De la stana, un pic mai sus, oamenii au vazut urme de lup (eu am insistat ca sunt de caine, dar pana la urma am lasat-o ca ei.)

Am mai mers noi ce-am mai mers si parca nu era destul ca era zapada mare, mai apare si un fenomen des intalnit in Iezer (nu vantul), white out. Am avut noroc cu Cernat, care s-a orientat cu busola si ne-a ghidat pe unde sa mergem, sa nu ne ratacim.

Am continuat sa urcam si sa coboram de ne-a venit rau si incepuse sa se insereze. La un moment dat, Andreea pierde urmele si o vad cum dispare dupa o cornisa. Intrigata, ma duc sa vad ce s-a intamplat si o aud injurand si spunandu-mi ca e risc de avalansa, ca a cazut si ca e urat drumul... Baietii o luasera inainte, nu mai era nimeni prin zona, oricum nu mai eram pe urme si mai era si intuneric... o rog pe Andreea sa-mi lumineze, ea imi spune sa merg pe urmele ei (pe care de-abia le distingeam), incerc sa cobor si eu, zapada era rupta deja, imi aluneca piciorul, ma trage rucsacul in jos, cad, ma rostogolesc un pic (timp in care primesc si un rucsac peste ochi), dupa care ma opresc. Ma apuca toti nervii si spun ca eu de acolo nu ma mai misc pana nu vine cineva sa ma ia. Andreea, calma, ma linisteste, spunandu-mi ca acolo a cazut si ea si ca n-o sa vina nimeni dupa noi, asa ca ar trebui sa ma ridic singura si sa continui sa merg. Am ascultat-o un pic, mi-am dat seama ca are dreptate, asa ca… am continuat. Pana la urma, am gasit urmele, iar mai incolo l-am intalnit si pe Iulian, care isi punea frontala. Ne-am oprit si noi sa ne punem frontalele, iar Andreea cu Iulian ma roaga sa-i spun lui Cernat ca ei nu mai vor a doua zi sa continue creasta si ca vor sa coboare. Eu le spun ca o sa vorbim la refugiu, mai mergem un pic si dam si de Cernat, care tot cauta drumul.Ii spunem ca am cazut, el ne intreaba: “de ce, nu ati mers pe urme?” Ii explicam ca am pierdut urmele, la care el ne da o replica in stilul lui: “ Ati cazut ca proastele”. Ce poti sa mai raspunzi? I-am multumit pt consolare si am continuat. Ajungem intr-un final la Crucea Ateneului, iar Mihai cu Andreea o iau inainte, sa deschida drumul spre refugiu. La un moment dat aud: “ e risc de avalansa” (Cernat); “ imi bag picioarele, eu pe aici nu merg” (Andreea). Ok, era bine deocamdata.

Cernat pleaca sa caute drumul, Andreea vine la mine si la Iulian sa ne spuna ca ar fi mai bine sa coboram inapoi la stana, pentru ca la refugiu oricum nu putem sa ajungem din cauza riscului de avalansa. Cand am auzit de drumul inapoi mi-a venit rau. Am mai stat un pic, acolo chiar inghetam de frig si am decis sa o luam inapoi. I-am comunicat si lui Cernat decizia noastra, el a inceput sa tipe si sa faca scandal iar noi am luat-o, catinel, inapoi spre stana.

Pe drum, ne mai uitam inapoi, sa vedem daca nu vine si Cernat. Dupa un timp, ii vedem frontala si ne dam seama ca apare si el. Ajungem la stana, ne cazam, urmeaza cearta mea cu Cernat (neinteresanta) dupa care ne bagam la somn. Dimineata, cand ne trezim, era o vreme superba: soare, senin, numai de intors acasa nu-ti venea. Dar daca oamenii au hotarat asa, asa a ramas: ne-am intors acasa.

Urme de lupi...