Valea Morarului sau Sa nu subestimam niciodata muntele

Tura a inceput foarte interesant inca de dimineata: mi-am uitat pioletul. L-am sunat pe George, sa-l rog sa-mi aduca si mie un piolet,  a ramas ca incearca.

Am ajuns la gara pe ultima suta de metri, cu  5 minute inaintea plecarii trenului;  cand sa iau bilet aflu ca are intarziere 90 de minute, iar urmatorul tren este la ora 10 (era ora 8 30).

Ok, iau taxiul pana in Str. Ritmului, poate reusesc sa prind vreun microbuz. Prind microbuzul de ora 9, totul e ok, doar ca microbuzul ajunge cam tarziu in Busteni, cam pe la 11 30.

Ma intalnesc cu George in Busteni, aflu ca nu are nici coltari, nici piolet (“lasa, ne descurcam noi”?!), ne lalaim ce ne lalaim si intram in traseu pe la ora 13.

Pe unde mergem? “ Hai pe Morar, ca e cel mai scurt si mai usor drum”! (Da, cand ai cele necesare la tine si cand nu te prinde viscolul…)

Incepem traseul, e frumos, e soare, vantul nu bate deloc, mai vorbim de una, de alta, timpul trece si ajungem la cantonul Coltii Morarului. Ne oprim pt o poza, o gura de apa, mai stam un pic si plecam mai departe.

Pe drum, admir cu gura cascata o avalansa pe Valea Bujorilor (pe care o vad dupa ce propusesem, ca de obicei, Acele…) si ne continuam traseul spre Valea Morarului. Ajungem la intrarea in Vale, zapada e mare iar George propune sa mergem pe curba de nivel pana mai sus. Accept propunerea (proasta inspiratie), ma cam chinui, pt ca zapada e foarte instabila dar insist.

Admiram Rapele, propun si eu o idée de tura pe Rapa Mare, ne miram de linistea instaurata acolo: ”calmul dinaintea furtunii” . Timpul parca se oprise in loc, nu se misca nici o frunza, nu se auzea nici un fosnet, nici un ciripit de pasare, nimic. Eram parca intr-un loc al nimanui, parca se prevestea ceva rau, toate vietuitoarele fugisera sa se ascunda, totul incremenise in asteptare… Inaintam cu prudenta, nu vroiam sa tulburam acea liniste neomeneasca, zapada scartaia sub talpi, ne mai afundam din cand in cand atunci cand se rupea stratul inghetat de deasupra si… admirand in tacere peisajul inghetat, continuam sa urcam.

Cand ajungem in urmatoarea caldare, ne oprim sa-mi pun coltarii. Zapada era inghetata tun, vantul incepuse sa bata cu putere, ne baga zapada inghetata peste tot, pe sub ochelari, care oricum nu ne mai foloseau la nimic, pe sub gluga, cagula imi inghetase déjà pe nas,  degetele imi inghetasera in manusi... Furtuna, prognozata pt ora 23, isi facuse déjà aparitia…

Inaintam totusi, cu dificultate, pt ca vantul sufla cu putere, ne mai sprijineam in bete cand nu mai puteam inainta, pt a nu ne tranti vantul la pamant, vederea ne era ingreunata de viscolul instaurat déjà si… ne imaginam un ceai cald si o soba dogorind…” Visuri, taica, visuri”…  Pe George, inaintand mai repede, obisnuit déjà cu vremea asta, incepusem sa-l vad din ce in mai slab. Grabesc putin pasul, incerc sa-l strig dar… in suierul vantului, strigatul meu nu s-a facut auzit. Il vad totusi ca se uita in spate si se opreste putin sa ma astepte. Ii fac semn sa se opreasca si, cand il ajung, ii propun sa ne legam in cordelina (de moral, nah…).

Ajungem in penultima caldare, ma asteptam sa mai avem un pic… George ma anunta ca el, neavand coltari, va trebui sa caute o alta cale de urcare. Ok, mergem in dreapta, incercam sa urcam pe niste hornuri. Pe primul horn, zapada e ok, nu e inghetata, inaintam foate bine, pana la un moment dat… Apare zapada inghetata, de fapt, gheata. Tare. Fara coltari, faceai patinaj artistic. Evident, George se opreste si imi face semn sa cobor. Cobor eu putin, ma gandeam ca vrea sa gasesc un loc de unde sa pot sa-l asigur, gasesc un loc si ma opresc. Nu, trebuie sa cobor mai mult. Ma uit la el, nu intelegeam, pana unde sa cobor si de ce? “ Trebuie sa gasim o alta cala de urcare, pe aici nu se poate” “ Ok, cobor pana la intersectia cu un alt horn”. Continui coborarea, de fapt, descatararea, ajungem la o intersectie, ma las un pic mai jos si il asigur pe George. In sinea mea, chiar daca nu voiam sa recunosc, parca stiam ca nu o sa reuseasca (era noapte, frig si inghetase peste tot… ca sa nu mai vorbim si de altitudine…). Urca putin, incepe sa ma traga (nu mai avea cordelina), incerc sa-l strig, fara rezultat, asa ca incep  si eu sa urc. Pe drum, observ ca se slabeste stransoarea si, la un moment dat, il vad cum coboara. “Acelasi lucru, am dat de gheata… Trebuie sa coboram, pana la baza stancilor care sunt mai jos si sa traversam pe acolo. Dupa care, incercam pe un alt horn, mai usor si care probabil nu va fi asa de inghetat… Sau urci tu cap pe primul horn, incerci sa ma asiguri undeva si vin si eu”. Ma uit in jos, nu se vedeau stancile, dar parea foarte abrupt…”Parca ar fi mai bine in sus, hai sa incerc.”Urc din nou, ajung in locul unde se oprise George, mai inaintez un pic si vad… gheata… sticloasa… Fara piolet, cam greu… si chiar daca reusesc, presupunand ca gasesc vreo priza, ceva, cum il tin eu pe George, care nu are coltari… Da, cred ca e mai bine pe la baza stancilor… Cobor, ii explic situatia lui George si stabilim impreuna sa traversam pe la baza stancilor, apoi mai urmeaza un traverseu, urcam in saua Bucsoiului si urmam poteca de Omu’.

Coboram pana la baza stancilor, ma ingrozesc putin de haul care se vedea in jos si care nu stiam unde se sfarseste (pt. ca era noapte, viscol si nu se vedea foarte bine doar la lumina lanternelor),si incep sa marai “Nu puteam sa facem chestia asta de la inceput, de ce a trebuit sa ne mai chinuim cu hornurile alea, unde am pierdut timpul de pomana? Si de ce nu ai coltari? Uite cat timp pierdem etc. “ George isi cere scuze, dupa care imi dau seama ca nu are rost sa-l enervez tocmai acum, el incearca sa usureze situatia in care ne aflam, imi face si mie urme, desi am coltari…Imi cer si eu scuze, ca eram nervoasa si il las sa isi vada de treaba. Incepe traversarea. Eu stateam pe loc, asteptand sa se opreasca, sa gaseasca un loc unde sa stea cat de cat ok si sa vin si eu. Si vine momentul mult asteptat. George se opreste si imi face semn sa vin si eu. Pornesc (imi convine, pt ca era foarte frig, vantul era puternic si stand pe loc aproape inghetai), incep sa merg pe urmele facute de el si observ un fenomen foarte ciudat: zapada mi se rupea sub coltari (din cauza vantului, se formasera déjà placi. Speram sa nu se intample tocmai acum, ma gandeam ca daca trecuse déjà George, nu avea cum sa se rupa tocmai cu mine (si ma uitasem la el ca se chinuise ceva sa faca urmele in zapada doar cu bocancii, pt ca era destul de inghetata).

Am terminat la un moment dat traverseurile, au fost “ de mari impresii” si trebuia acum sa urcam sa ajungem in sa. Trebuia sa mergem “in diagonala stanga”. Plec cap, ca nu mai aveam rabdare si eram si inghetata tun, incep sa fac si urme pt George, care era déjà terminat din cauza carceilor si  a faptului ca isi terminase picioarele la urmele de la traverseuri si pornesc sa ajung in muchie. Merg ce merg si la un moment dat ma trezesc  in fata mea cu un perete perfect vertical. Ma uit la el, nu imi venea sa cred… Incerc sa bag mainile, sa-mi fac prize, nimic… Piolet, pauza… Ma uit in stanga, naspa… Ma uit in dreapta, da, trebuia sa fac un traverseu si era ok. Foarte expus, e adevarat… Nu ma uit in jos, sunt atenta doar la ceea ce fac… George imi striga sa merg in dreapta… Ok, asta vazusem si eu. Imi fac urme, usurel… Cand e zapada naspa, stiu cum trebuie sa ma misc… Cu urmele de rigoare si pt. George, am trecut…”Uffffff, in sfarsit… Si acum, sa continuam urcusul spre muchie…” care nu se mai sfarseste… Deja ma apucau nervii, urcam de nu stiu cat timp…il mai asteptam pe George, care ma tot zapacea cu “diagonala stanga” si nu mai ajungeam odata sus…Deja nu ma mai interesa ceaiul cald si soba dogorind, scopul meu era sa ajung pe muchie, asta imi ocupa mintea in totalitate… nici nu se vedea, din cauza intunericului si a viscolului sau cetii cat de mult mai avem…Si, intr-un final apoteotic, ajungem pe muchie, unde ne ia vantul in primire.

 Sincer, nu prea imi dadeam seama cat de bine mergem, l-am lasat pe George sa preia stafeta si eu am mers in spatele lui. Incercam sa ma tin mai aproape de el, dar vantul si cordelina care se agata in toate moatele de gheata ma obligau sa ma opresc mai des decat as fi vrut… La un moment dat, in ultimul urcus spre Omu, pe ultimul varf, vantul ma darama la pamant, incerc sa ma ridic, cordelina mi se infasurase in jurul picioarelor si nu mai puteam sa ma misc. A trebuit sa ma opresc, sa incerc sa ma descurc si de-abia dupa aceea sa pot sa plec…

Mergeam in virtutea inertiei, ma mai darama vantul, mai incercam sa ma tin pe picioare, cand il vad pe George ca se opreste in fata unei baraci. “ ce Dumnezeu, acum ne oprim in baraca asta? Poate intram putin, sa ne odihnim?” Dupa care, imi dau seama: baraca e statia, acoperita de zapada…

Intram, era 21 45… Mergeam de la ora 13, facusem 8 ore si 45 de minute pe un traseu de 3-4 ore… Si asta, doar pt ca a fost iarna, viscol si nu am avut ce ne trebuia la noi… Un piolet macar ar fi rezolvat toate problemele si nu ne-am fi miscat asa incet… Dar, cum totul e bine cand se termina cu bine, ne-am bucurat ca am ajuns in viata si nevatamati si am promis ca de-acum nu vom mai pleca nepregatiti…

George a descoperit ca isi facuse rani la picioare din cauza urmelor facute in zapada foarte inghetata (vreo 2 degete infectate si pline de sange… dar s-au vindecat intre timp), iar motanelul (pt care facusem tot traseul asta) acum e vesel si plin de viata…

Aparatul meu foto, care ajunsese la George era tun, asa ca... poze... mai mult lipsa...

Totusi, am cateva poze facute de sus, care mi se par destul de reusite...

incepem cu... un moment de odihna...

Acele...

 Zona Rapelor...

meditatie...

 ca sa nu inotam in zapada pe fir...

pe vale...

si... inaintam... si... e ultima poza pa vale...

Piatra Craiului in fundal....

Varful Bucura Dumbrava

Valea Gaura in 3 ipostaze

luna

SFARSIT...

VALEA ADANCA

“…Un inceput de rugaciune se aude stingher

In murmur tainic

Ca la inceput de lume…”

Trebuia sa fie alta vale, dar n-a fost sa fie… A fost Valea Adanca, grad usor in principiu (1A) dar greu datorita conditiilor nefavorabile…

Trebuia sa merg la un tratament la inaltime (adica sa acord eu un tratament unui animalut bolnav), drept pt care trebuia sa ajung la domiciliul pacientului iar George s-a hotarat sa ma conduca.

Am ajuns la tren pe ultima suta de metri si am aflat ca are intarziere 25 minute (care apoi s-a transformat in 50 minute). Ok, am timp sa-mi cumpar si o sticla de suc. A venit si trenul, am plecat intr-un final si am ajuns in Busteni destul de tarziu, pe la 11 si ceva.

M-am intalnit cu George, care primise si el un cadou de carat (un laptop), a mai cumparat niste oua (in punga), le-a pus si pe ele in rucsac (peste laptop) si am pornit. Vremea era frumoasa, nu aveam de ce sa ne facem problem (adica aveam una, ca nu ne luasem nici unul nici macar o bucatica de cordelina, ce sa mai vorbim de alt element de asigurare…)

In drum spre refugiu, i-am zis lui George s-o ia inainte, sa ma pot bucura de munte, de padure, de ciripitul mierlelor care mi-au oferit un concert de neuitat…

La refugiul Coltii Morarului, George mi-a spus ca ar trebui sa ne grabim, ca vremea se va strica incepand cu ora 6 si déjà e cam tarziu, o sa inceapa vijelia si sa nu ne prinda totusi pe drum. Ok, o sa incerc…

La intrarea pe vale, am descoperit ca aveam urme. Ce bine, asta inseamna ca nu va trebui sa mai facem noi…

Am pornit vitejeste si am inceput sa urcam. Deja vremea incepuse sa se strice, se lasase un pic de ceata, batea putin vantul dar am zis sa nu ne facem probleme, o sa sjungem sus cum trebuie.

Urmele erau bune, castigam altitudine destul de rapid si incepusem sa credem ca o sa ajungem chiar prea repede la cabana…

Trecem pe langa Timbal, il admiram, admiram si Acele Morarului, ne bucuram de munte, de zapada, facem poze si… vremea incepe sa se strice… Incepe vantul in forta, ii vedem pe proprietarii urmelor ca se intorc, anuntandu-ne ca sus e o vijelie de toata frumusetea si ca ei se intorc tot pe aici, deoarece e crima sa continue pe creasta…

Ma uit la George, el incearca sa ma linisteasca, spunandu-mi ca nu e nici un fel de problema, o sa fie ok (noi neavand nici macar o bucatica de cordelina)… Incerc sa ma linistesc (cel putin sa dau impresia), totusi cer o bucatica de cordelina. Tipul respectiv imi da o bucatica (mai bine decat nimic) si plecam mai departe.

Cand mai aveam putin pana la iesire (déjà vantul ne luase in primire, urmele nu mai erau bune de nimic: adica nu mai  erau, pt ca ei coborasera pe aceleasi urme si le facusera praf), George hotaraste sa iesim pe valcelul din dreapta si sa urcam pe niste fete. Considerand ca el stie zona, sunt de acord (proasta inspiratie).

Urcam un pic, dupa care trebuia sa facem un traverseu foarte expus si alunecos. George trece primul, se chinuie un pic, dupa care trebuia sa trec si eu (complet neasigurata). Ma codesc eu ce ma codesc si ii zic sa vina sa ma ajute, ca n-am cum. Stiam ca nu are cum sa se intoarca dar… mi-era teama, recunosc… Daca a vazut George ca nu are cum sa ma convinga, imi spune:” Daca nu vrei sa treci, intoarce-te!” M-am uitat in spate, exclus. M-am uitat in jos, mai rau. Inainte si mai rau. Dar, asta e. Trec. Si am trecut. Bineinteles, felicitari, vezi ca poti, ti-am zis eu etc. (Numai eu stiu cum am trecut, cu inima cat un purice…)

Cand am ajuns intr-un final sus, vantul ne-a intampinat in forta (George a zis ca  avea peste 160 km/h). Ne-am apucat fiecare de cate un capat al corzii si inaintam in tandem.

George era primul si eu veneam dupa el. Cand ne mai opream putin, sau ne trantea vantul la pamant, incercam sa-l ajung, (mergeam in 4 labe), sa ma adapostesc dupa el de vantul naprasnic. Ochelarii nu ne-ar fi fost de nici un folos, nici nu mai avea rost sa-I mai punem.

Inaintam cu greu, zapada era cand moale, cand inghetata, vantul ne-o arunca in fata (ne-a bombardat cu mii de cristale si ace de gheata), déjà mergeam in virtutea inertiei si… la un moment dat il vad pe George  cum zboara spre vale. Nu am avut timp sa gandesc, in secunda urmatoare am zburat si eu. George, evident, s-a oprit si m-am oprit si eu (poate datorita lui, nu mi-am dat seama, stiu doar ca m-am oprit). Am inaintat ca de obicei, de-a busilea, (ca un copil care de-abia invata sa mearga), spre el si, cand am ajuns acolo, mi-a zis ca rafala a fost prea puternica si l-a prins cu piciorul in aer.

Am stat un pic  sa ne mai tragem sufletul si am pornit iar. Deja nu mai puteam, mergeam fara sa ma mai gandesc, nu mai speram sa mai ajung la caldura,  vantul ma mai trantea din cand in cand la pamant, ma ridicam si continuam. Aproape de cabana, ma tranteste vantul, George ma trage sa continuam, incerc sa ma ridic si ma mai tranteste o data. George se intoarce sa vada ce fac acolo, ma vede incercand sa ma adun de pe jos si il bufneste rasul…

In timp ce mergeam, ii tot suna telefonul dar din cauza vantului nu se intelegea nimic si se tot pierdea semnalul…La un moment dat, ajungem in sfarsit la Crucea de sus si ne dam seama ca nu mai avem mult pana la cabana. Mana cu care tineam cordelina era inghetata bocna, n-o mai simteam, ramasese cordelina infasurata pe ea (inghetase si ea) si ajungem intr-un final sus. George avea fata inghetata, era plin de bruma pana si in barba, eram oameni de zapada  déjà.

Cand am ajuns la caldura, evident ca mana a inceput sa ma doara de nu mai stiam de capul meu. George nu s-a pierdut cu firea, a adus un vas cu apa rece si mi-a  bagat mana in el. S-a uitat putin la mana mea si a zis ca nu-i nici o problema, o sa treaca, n-am degeraturi, doar ca o sa raman cu o sensibilitate. (Arta cere sacrificii…)

Radu a zis ca a tot incercat sa ne sune si nu intelegea ce se intampla, cand ii raspundea George se auzea numai urletul vantului si atat, nu distingea nici un cuvant si déjà era foarte ingrijorat.

Dar… totul e bine cand se termina cu bine…

Ce imi pare rau din aceasta tura e faptul ca nu am prea multe poze (a inghetat aparatul foto.)

Motanelul s-a vindecat, am auzit ca e ok acum.

Dar, totusi, cateva poze...

                                                                    Acele Morarului

George

                                                                          Timbalul

                                                                  Urcand din greu...

                                               Ultima poza, a inghetat aparatul...

Fagaras sau Natura dezlantuita isi spune cuvantul

Se anunta viscol… vreme urata… minus foarte multe grade…

Si tocmai pe aceasta vreme, Andrei planificase tura in Fagaras… Am incercat, eu si Daniel, sa-l convingem sa renunte dar era imposibil, era singura perioada a lui de concediu…

A facut totusi o concesie, nu plecam vineri, cum fusese stabilit initial, urma sa plecam sambata seara…

Dupa o coborare cu cantec si ceva avalanse, ajung vineri seara in Bucuresti. Sambata imi fac rapid bagajul, ultimele cumparaturi si cu o mica intarziere, ajung la locul stabilit si plecam cu masina spre Sibiu. Pe drum a fost ok, n-am avut probleme, iar in Sibiu, datorita faptului ca am ajuns mai repede decat stabilisem, ne-am oprit sa tragem un pui de somn in masina, la cald, pana la venirea trenului. Cand ne-am trezit, déjà se asternuse un strat de 1 cm si ceva de zapada si ningea viscolit… “Ne-a luat cam repede, déjà, din Sibiu…”

Am pornit totusi, am ajuns in Turnu Rosu si am continuat sa mergem… Eu as fi vrut sa ne oprim, sa punem cortul si sa ne odihnim cateva ore, dar Andrei nu si nu… ok, mergem…

Pe drumul forestier a mai fost cum a mai fost, dar urcarea prin padure incepuse sa ne termine… Intr-adevar, se luminase intre timp, dar asta nu ne-a mai usurat rucsacii si nu a reusit sa ne diminueze nici oboseala…

Peisajul era de vis… Cu toata oboseala acumulata, nu ne puteam totusi opri din admiratie… Padurea era imbracata intr-un alb imaculat, ningea cu fulgi mari si pufosi, ca in povesti… Fagarasul ne oferea imagini de neuitat, copacii incarcati cu atata zapada, incat ne minunam ca nu se rup sub greutatea ei…

Ne mai opream, muti de admiratie, mai faceam cate o fotografie, apoi continuam, mergand tot mai departe, patrunzand cat mai mult in adancimea padurii…

Si uite-asa, incet-incet, am iesit in golul alpin. Mergand pe partea stanga a muntelui, nu am avut probleme decat cu zapada, care era cam mare, dar atat. In momentul in care am urcat in creasta, s-a dezlantuit urgia… Vantul batea cu putere, viscolind zapada si trimitandu-ne in fata mii de ace inghetate… Vizibilitatea era scazuta, ceata nedezvaluindu-ne decat o mica parte din ceea cear fi trebuit sa vedem…

Andrei mergea inainte, ghidandu-se el stie dup ace dar conducandu-ne in directia cea buna…

Inaintarea era din ce in ce mai dificila… ba inotam in zapada, ba alunecam pe zapada inghetata…

Au facut urme pe rand, cand Daniel, cand Andrei si asa,usor, am ajuns la Chica Pietrelor. Ei, de aici, lucrurile au luat o turnura neasteptata. Am decis sa continuam, am pierdut marcajul, am inceput sa ne contrazicem, am urcat pe un varf necunoscut, Andrei nu mai reusea sa gaseasca drumul si a luat-o gresit, conducandu-ne spre o prapastie destul de infricosatoare, astfel ca am decis sa ne intoarcem si am oprit pe varful necunocut, intr-un viscol de nedescris.

Toti eram epuizati, oboseala acumulata isi spunea cuvantul…Ne-am oprit in viscolul infernal si ne-am chinuit sa montam cortul… Cat am mers, nu simteam atat de acut frigul dar cand ne-am oprit, vantul rece ne patrundea pana la oase… Imi simteam fata cum incepea sa inghete, genele erau pline de promoroaca, cagula nu ma  mai apara de nimic… Dar cel mai rau imi inghetau mainile, cu toate ca erau in manusi, cu toate ca imi miscam degetele incontinuu… Mi-am amintit ca se anuntasera temperaturi foarte scazute, iar viscolul le accentua…

Noaptea petrecuta in cort pot spune ca a fost chiar placuta, pufoaica m-a aparat foarte bine de frig, nu mai vorbesc de sac si ciorapii de puf…Singura problema a fost ca nu am putut sa ne facem nimic cald din cauza vantului, asa ca am mancat cate un sandvis inghetat si ne-am bagat la somn…

 Ei, dar a venit si dimineata… Somnul ne refacuse cat de cat, dar lipsa de apa era cumplita. Sticlele inghetasera peste noapte si… ne-am dat seama ca nu avem apa…Trebuia sa ne luam cate o sticla cu apa cu noi in saci, dar… la cum cazusem lati, am uitat… Acum, suportam consecintele…

Si, am luat decizia corecta:  afara, vantul urla din toate puterile, nu stiam unde suntem, vizibilitate nu aveam, stiam ca vremea urma sa se inrautateasca, asa ca nu mai aveam unde sa continuam… Am hotarat sa ne intoarcem. Andrei a iesit sa avem loc sa ne facem rucsacii, timp in care a inghetat bocna si a putut sa admire natura in toata salbaticia ei…

Cat timp am strans cortul pot sa spun ca am simtit ca mi-au inghetat mainile, picioarele si ca am inghetat cu tot cu pufoaica.

Am luat-o inapoi, vremea era mult mai urata decat atunci cand venisem, dar nu ne mai avantam in necunoscut, ne intorceam…Andrei a fost, ca de obicei, deschizatorul de drumuri. Pe drum, la un moment dat, vantul batand cu putere din partea stanga, am simtit o durere groaznica  in mana stanga, durere care m-a facut pur si simplu sa incep sa urlu… Daniel a venit sa ma intrebe ce s-a intamplat, i-am spus ce am patit si a incercat sa-mi bage mana in geaca lui, la caldura, dar pana la urma mi-a dat manusile lui, pe care le-am pus peste ale mele, ca sa pot sa continui…

Zapada incepuse sa creasca, era imensa, am mers la un moment dat pana aproape de gat in zapada. Andrei a fost primul, dar zapada fiind pufoasa, se aseza imediat la loc. Noroc ca era zapada pufoasa si nu era grea, dar oricum, oboseala era aceeasi.

Eram cam nemancati, apa nu aveam, asa ca ne-am hotarat sa mancam singurul lucru neinghetat care exista: sunca. Asa ca am mancat sunca intr-un stil foarte original:” gust de paine, sunca in gura si gand de ceapa” (citat Andrei)
Ne-am chinuit dar, intr-un final, am ajuns jos teferi si nevatamati. Si, cum acest lucru nu ne-a fost de ajuns, am hotarat sa mergem in Crai…

Poze, Andrei si Daniel. Aparatul meu a inghetat cand am incercat sa fac poze dimineata, la cort, drept pentru care, nu am nici o poza…

Ps: Andrei s-a uitat pe harta in Bucuresti si a ajuns la concluzia ca noi am fi dormit chiar pe Chica Fedelesului, deoarece traseul era in stanga varfului iar noi am ales sa urcam pe varf, drept pt care ne-am abatut de la traseu.

Am pornit noaptea

incepe sa se lumineze

e buna si pauza cateodata...

echipa: Daniel, eu, Andrei

"Bradul de Craciun"

Peisaj hivernal...

Mai avem un pic si iesim in gol

inca ne mai bucuram de iarna...

chiar daca urcam din greu...

si zapada incepe sa creasca...

dar e prea frumos...

totul e alb si rece...

cam multa zapada...

incepe distractia...

Chica Pietrelor

Andrei

Daniel

eu

Chica Fedelesului, dupa ultimele informatii

a doua zi

Andrei, inghetat

Rucsacul e inghetat cu siguranta, doar a stat afara

si viscol si zapada mare

destul de complicat

speram ca nu se va rupe, ar fi pacat...

am mai fost pe aici

dar e asa de frumos...

am terminat... am obosit... moment de respiro si de baut apa...

Troita de langa Manastirea Turnu Rosu

Manastirea Turnu Rosu