Abra: Urgie in Bucegi

Initial s-a dorit a fi o tura de iarna usoara, de tropaiala, prin peisaje de vis: I zi: Bran – Valea Gaura – Refugiul Tiganesti, iar a doua zi, coborare tot in Bran prin Coltii Clincii.

Ca n-a iesit ce ne-am dorit noi, asta e alta poveste.

Dupa o zi ingrozitoare de vineri (nu stiu de ce vinerile ajung sa fie cele mai ingrozitoare zile, in care se aglomereaza o gramada de treburi neterminate sau apar altele noi), in care, pe langa multe altele, m-am simtit si rau, trebuia sa plecam. La 5 dimineata. Asa ca, la 5 05, cu bagajelul facut si cu Abra in lesa, am coborat la masina lui Andrei. Am urcat, nedorindu-mi decat un lucru: sa dorm.

In timp ce eu cica dormeam, mi-au trecut pe langa urechi niste vorbe: cod galben de vijelii si ploaie de sambata dimineata de la 8 pana duminica dimineata la 8. Nu prea am dat importanta acestui fapt, deoarece ma uitasem la vreme cu o seara inainte si se anunta ceva vant 25-30km/h, dar in jur de ora 14 se anunta ca se potoleste. Cat despre ninsoare, nici vorba.

In fine, ajungem noi in Bran: frig, ceata si … vant. Destul de tare.

Ei, da, e dimineata, e normal, mai e pana la 14.

Ne echipam, las zgarda si lesa Abrei in masina (ce nevoie mai am de ele pe munte, o greutate in plus) si plecam.

Andrei cu Abra au luat-o inainte, eu cu Daniel am mers mai incet, mai povestind, mai vorbind…

Pe munte, ceata… Iar nu vad nimic pe Gaura?

La bifurcatia drumurilor intre Ciubotea si Gaura, vazand ca e ceata si negura, iar duminica se anuntase soare, ne hotaram sa urcam pe Ciubotea si sa coboram a doua zi pe Gaura.

Ok. Incepem urcarea pe Ciubotea. Urcam noi ce urcam, la inceput fara zapada, pe pietre, in scurt timp iesim la gol si apare si zapada. Dar mai apare ceva: vantul… Care, imediat cum ies din padure, ma ia in primire: taios, rece, necrutator… Ma sprijin in bete si incerc sa-I fac fata (cu mare greutate reusesc).

Incepem sa inaintam cu mare greutate; cu cat crestea altitudinea, cu atat era mai greu, cu atat crestea forta vantului. De cateva ori m-a daramat la pamant, de cateva ori m-am aruncat singura, asteptand sa treaca rafala respectiva. La un moment dat, nemai putand suporta, l-am rugat pe Daniel sa dea un telefon, sa afle daca vremea se va schimba sau nu si cand se va intampla asta. Intre timp, o iau inainte, mai iau cate o piatra in brate sau cate un indicator, ma intalnesc si cu Andrei, care se adapostise si el cu Abra, sa ne astepte, ii explic de ce intarzie Daniel si ne oprim sa-l asteptam. Cand apare Daniel cu vestile, raman socata. Da, e vant foarte tare, bate cu peste 80 km/h si se pare ca nu are de gand sa se opreasca prea curand, poate sa mai incetineasca pe la ora 20, sa ajunga pe la 50 km/h. Iar duminica, va bate cu 35-40 km/h. Adica nu se opreste nici duminica?!

In infernul in cae ne gaseam, vedem in fata noastra un fel de ramasita a unei stane iar Andrei propune sa mergem pana acolo (“ hai ca ajungem repede”). Ok, inaintam cu foarte mare greutate dar inaintam. La un moment dat, imi dau si eu cu parerea ca de fapt cred ca e cotetul cainelui, asa ca mai bine mergem pana la intrarea unei grote, pe care o vedeam in fata noastra. Mergem spre grota, taras-grapis, cand in 2 picioare, cand in 4 (am luat exemplu de la Abra, pe care nu prea o misca vantul din loc) si… ajungem la grota. A, pana la grota, am ajuns la un indicator care ne anunta ca mai avem 2 ore si 15 minute pana la cabana Omu?! Alimetrul arata altitudinea de 2000m.

Aproape de intrarea in grota, zapada incepuse sa creasca, astfel ca ajunsese la un moment dat sa ne treaca foarte bine de genunchi, asa ca inaintarea devenise destul de dificila. Dar… inaintam.

Ajungem la intrarea in grota, intram si… ramanem cu gura cascata de frumusetea peisajului: foarte multe stalagmite, de toate marimile. Dar… instabile. S-a sprijinit Daniel de una si era sa plece la vale cu totul. Cu toate astea, imaginea era neinchipuit de frumoasa. Noi incercam sa gasim un loc sa innoptam dar, terenul fiind in panta era destul de greu. Dupa ce ne-am lamurit ca nu avem nici o sansa, am hotarat sa coboram.

Cat statusem in grota, scapasem de furia vantului, acum, cand am iesit, urgia era dezlantuita. Dupa ce ca era vant, acum se lasase si ceata si negura, urma sa se insereze si nu aveam nici o tragere de inima sa cobor pe intuneric, pe vantul respective,mai ales ca urmele noastre nu mai existau. O luam la vale, vantul ne-a mai trantit de cateva ori dar… cu chiu cu vai, inaintam. La un moment dat, la coborare, am descoperit ca zapada nu era stabile pt ca am alunecat si nu reuseam sa ma pun pe picioare sub nici o forma: cu cat incercam, cu atat alunecam mai departe. Dar apare Daniel si, cu ajutorul lui, m-am redresat si am continuat.

Am ajuns intr-un final si la casuta din povesti unde hotarasem sa ne oprim (pe drum am vazut un apus superb, pt ca intre timp ceata se ridicase) si facem popasul pt noapte. Am stat si la foc (facut de Andrei) si noaptea am petrecut-o la etaj, deoarece am hotarat ca e locul cel mai cald si mai curat. Abra a urcat pe scara fara nici un fel de problema, a dormit pana dimineata invelita cu o folie de supravietuire, iar dimineata ne-am trezit la… 10 30…

Avand in vedere cat era ceasul, chiar daca era o vreme superba, ne-am multumit sa mergem sa vedem niste cascade prin zona (Urlatoarea Clincii) sis a ne bagam unghiile-n gat ca nu am urcat in ziua precedenta. Am ramas cu regretul lucrului neterminat, dar… cum se spune:” muntele ramane acolo”, am hotarat sa revenim iarna asta, cand vremea va fi mai frumoasa, favorabila cat de cat urcarii…

Pozele, facute de Andrei si Daniel.