Urgie in Bucegi

Initial s-a dorit a fi o tura de iarna usoara, de tropaiala, prin peisaje de vis: I zi: Bran – Valea  Gaura – Refugiul  Tiganesti, iar a doua zi, coborare tot in Bran prin Coltii Clincii.

 Ca n-a iesit ce ne-am dorit noi, asta e alta poveste.

Dupa o zi ingrozitoare de vineri (nu stiu de ce vinerile ajung sa fie cele mai ingrozitoare zile, in care se aglomereaza o gramada de treburi neterminate sau apar altele noi), in care, pe langa multe altele, m-am simtit si rau, trebuia sa plecam. La 5 dimineata. Asa ca, la 5 05, cu bagajelul facut si cu Abra in lesa, am coborat la masina lui Andrei. Am urcat, nedorindu-mi decat un lucru: sa dorm.

In timp ce eu cica dormeam, mi-au trecut pe langa urechi niste vorbe: cod galben de vijelii si ploaie de sambata dimineata de la 8 pana duminica dimineata la 8. Nu prea am dat importanta acestui fapt, deoarece ma uitasem la vreme cu o seara inainte si se anunta ceva vant 25-30km/h, dar in jur de ora 14 se anunta ca se potoleste. Cat despre ninsoare, nici vorba.

In fine, ajungem noi  in Bran: frig, ceata si … vant. Destul de tare.

 Ei, da, e dimineata, e normal, mai e pana la 14.

Ne echipam, las zgarda si lesa Abrei in masina (ce nevoie mai am de ele pe munte, o greutate in plus) si plecam.

Andrei cu Abra au luat-o inainte, eu cu Daniel am mers mai incet, mai povestind, mai vorbind…

Pe munte, ceata… Iar nu vad nimic pe Gaura?

La bifurcatia drumurilor intre Ciubotea si Gaura, vazand ca e ceata si negura, iar duminica se anuntase soare, ne hotaram sa urcam pe Ciubotea si sa coboram a doua zi pe Gaura.

Ok. Incepem urcarea pe Ciubotea. Urcam noi ce urcam, la inceput fara zapada, pe pietre, in scurt timp iesim la gol si apare si zapada. Dar mai apare ceva: vantul…  Care, imediat cum ies din padure, ma ia in primire: taios, rece, necrutator…  Ma sprijin in bete si incerc sa-I fac fata (cu mare greutate reusesc).

Incepem sa inaintam cu mare greutate; cu cat crestea altitudinea, cu atat era mai greu, cu atat crestea forta vantului. De cateva ori m-a daramat la pamant, de cateva ori m-am aruncat singura, asteptand sa treaca rafala respectiva. La un moment dat, nemai putand suporta, l-am rugat pe Daniel sa dea un telefon, sa afle daca vremea se va schimba sau nu si cand se va intampla asta. Intre timp, o iau inainte, mai iau cate o piatra in brate sau cate un indicator, ma intalnesc si cu Andrei, care se adapostise  si el cu Abra, sa ne astepte, ii explic de ce intarzie Daniel si ne oprim sa-l asteptam.  Cand apare  Daniel cu vestile, raman socata. Da, e vant foarte tare, bate cu peste 80 km/h si se pare ca nu are de gand sa se opreasca prea curand, poate sa mai incetineasca pe la ora 20, sa ajunga pe la 50 km/h. Iar duminica, va bate cu 35-40 km/h. Adica nu se opreste nici duminica?!

In infernul in cae ne gaseam, vedem in fata noastra un fel de ramasita a unei stane iar Andrei propune sa mergem pana acolo (“ hai ca ajungem repede”). Ok, inaintam cu foarte mare greutate dar inaintam. La un moment dat, imi dau si eu cu parerea ca de fapt cred ca e cotetul cainelui, asa ca mai bine mergem pana la intrarea unei grote, pe care o vedeam in fata noastra. Mergem spre grota, taras-grapis, cand in 2 picioare, cand in 4 (am luat exemplu de la Abra, pe care nu prea o misca vantul din loc) si… ajungem  la grota. A, pana la grota, am ajuns la un indicator care ne anunta ca mai avem 2 ore si 15 minute pana la cabana  Omu?! Alimetrul arata altitudinea de 2000m.

Aproape de intrarea in grota, zapada incepuse sa creasca, astfel ca ajunsese la un moment dat sa ne treaca foarte bine de genunchi, asa ca inaintarea devenise destul de dificila.  Dar… inaintam.

Ajungem la intrarea in grota, intram si… ramanem cu gura cascata de frumusetea peisajului: foarte multe stalagmite, de toate marimile. Dar… instabile. S-a sprijinit Daniel de  una si era sa plece la vale cu totul. Cu toate astea, imaginea era neinchipuit de frumoasa. Noi incercam sa gasim un loc sa innoptam dar, terenul fiind in panta era destul de greu. Dupa ce ne-am lamurit ca nu avem nici o sansa, am hotarat sa coboram.

 Cat statusem in grota, scapasem de furia vantului, acum, cand am iesit, urgia era dezlantuita. Dupa ce ca era vant, acum se lasase si ceata si negura, urma sa se insereze si nu aveam nici o tragere de inima sa cobor pe intuneric, pe vantul respective,mai ales ca urmele noastre nu mai existau. O luam la vale, vantul ne-a mai trantit de cateva ori dar… cu chiu cu vai, inaintam. La un moment dat, la coborare, am descoperit ca zapada nu era stabile pt ca am alunecat si nu reuseam sa ma pun pe picioare sub nici o forma: cu cat incercam, cu atat alunecam mai departe. Dar apare Daniel si, cu ajutorul lui, m-am redresat si am continuat.

Am ajuns intr-un final si la casuta din povesti unde hotarasem sa ne oprim (pe drum am vazut un apus superb, pt ca intre timp ceata se ridicase) si facem popasul pt noapte. Am stat si la foc (facut de Andrei) si noaptea am petrecut-o la etaj, deoarece am hotarat ca e locul cel mai cald si mai curat. Abra a urcat pe scara fara nici un fel de problema, a dormit pana dimineata invelita cu o folie de supravietuire, iar dimineata ne-am trezit la… 10 30…

Avand in vedere cat era ceasul, chiar daca era o vreme superba, ne-am multumit  sa mergem sa vedem niste cascade prin zona (Urlatoarea Clincii) sis a ne bagam unghiile-n gat ca nu am urcat in ziua precedenta. Am ramas cu regretul lucrului neterminat, dar… cum se spune:” muntele ramane acolo”, am hotarat sa revenim iarna asta, cand vremea va fi mai frumoasa, favorabila cat de cat urcarii…

Pozele, facute de Andrei si Daniel.

Refugiul Salvamont

Casuta din povesti, unde am coborat sa dormim

incepe distractia

Abra ne arata drumul

mai incercam si cate o poza "artistica"

Andrei cu Abra, deschizatorii de drumuri

In plina urgie

Abra nu se lasa invinsa de vant

incet-incet, inaintam

Vantul isi cam face de cap

ne apropiem de grota

nu am mai avea prea mult...

intrarea in grota

Abra inoata cu incredere...

destul de impunatoare intrarea

Stalagmite

Andrei cu Abra, privindu-ne de sus

mersul prin pestera insemna de fapt strecurarea printre stalagmite

scurt moment de catarare

gaura din tavan

iesirea in urgie; acum avem un bonus: negura

si ne-am hotarat sa coboram

nu se vedea prea mult in fata, aveam bonus

Adăugaţi o legendă

Apus de soare

Tot apusul, dezvaluindu-se din neguri...

am stat si la foc...

Admiram flacarile...

si cu scantei...

Echipa de soc...

Adunati langa caldura focului...

Folia de  supravietuire face minuni... chiar si pt catei...

Vremea superba de a doua zi

Creasta Craiului

Cascada "Urlatoarea Clincii"

poze de facebook

si Abra pt facebook

locul unde trebuia sa ajungem (culmea, ar parea ca nu e vant...)

S-a intamplat pe 28 mai

S-a intamplat pe 28 mai…2011.

In Bulgaria.

Am urcat pe vf Vihren pe un traseu nemarcat, creasta Djamdjiev, dupa ce, cu o zi inainte, parcursesem creasta Konceto in conditii de mixt, stanca inghetata si zapada, cornise, avalanse, white out etc.

Pe creasta Djamdjiev ne-am mirat ca nu exista decat foarte putina zapada, aproape de varf + cornisa de pe vf Vihren, dar care erau ok fata de ce avusesem anterior...

Echipa: eu si Daniel Negoita

Sa incepem povestirea...

 De la cabana Banderitza, se urca pe traseul marcat spre saua Premkata, apoi lasam in dreapta poteca si continuam pe partea stanga spre creasta Djamdjiev.

In drum spre Premkata, a inceput sa bata vantul. Un fluture, aflat in bataia vantului, isi cauta un punct de sprijin. Am intins mana si s-a asezat pe degetele mele, batand din aripi dar fericit ca poate sta sa se odihneasca si el cateva momente. Dupa scurtele momente de pauza, a pornit, continuandu-si zborul. Am zambit si ne-am continuat si noi drumul.

Dupa un urcus destul de usor, am iesit in creasta. Mentiuni despre aceasta creasta nu am gasit foarte multe, nici bulgarii nu stiau foarte multe lucruri despre ea (mai ales ca nu prea te poti intelege cu ei, ca nu stiu o boaba engleza).

Continuam urcusul pe ea, mergeam spre varf, unele portiuni erau inguste, ca o lama de cutit, altele erau destul de largi; poteca era cand pe deasupra, cand la o distanta considerabila ...

Ce pot sa spun, este ca e o creasta frumoasa, mi-a readus in amintire Creasta Vartopel – Arpasel, parcursa vara trecuta... Este mult mai usoara decat Vartopel – Arpasel, dar la fel de frumoasa...

Cu cat ne apropiam de varf, cu atat crestea cantitatea de zapada, ultimele portiuni le-am facut prin zapada. Cornisa de pe varf era tot mai aproape, dar ne-am dat seama ca nu sunt probleme, zapada era stabila, astfel incat am inaintat fara probleme. Si am ajuns pe varf. Asta a fot tot? A, pai daca tot avem timp, ne intoarcem tot pe creasta.

Peisajul e superb: creasta Konceto in ceata, ca de obicei; in fata noastra se dezvaluie niste creste absolut fabuloase, munti impunatori si maiestuosi, adevarati giganti de granit... O sa revenim, cu siguranta, este prea frumos ca sa ramana neexplorat...

Inconjurat de niste brazi, vedem un lac, cu apa de un verde-smarald... Incepem sa ne facem planuri: maine mergem sa-l vedem, neaparat (lacul Okoto, dupa cum am aflat mai tarziu, cand l-am vizitat). Am continuat tot pe creasta, am ratat ploaia (adica cred ca ne-a cam ocolit, pt ca fulgere si traznete am tot vazut, dar nu deasupra noastra) apoi am intalnit poteca spre cabana Vihren, care ne-a scos in final la cabana. Acolo ne-am jucat cu motanul, un exemplar superb, am discutat cu el, ne-a explicat cum e cu traseele prin zona, apoi ne-am hotarat sa ne bagam la somn.

A doua zi am vizitat vreo 2 lacuri din zona dupa care am inceput lungul drum catre casa, cu promisiunea ca ne vom intoarce pentru a vizita si alte lucruri frumoase din zona.
Si – acum, poze...

Locomotiva de la gara din Sofia





vedere catre cabana Banderitza






cabana Banderitza, frumoasa mai mult pe dinafara


cazarea costa 10 leva de persoana, soba nu exista in camera, cred ca am dormit la -10 grade, cu toate hainele pe noi






drumul spre saua Premkata. Iarna nu a trecut in totalitate aici...




spre Konceto am tot avut parte de zapada...



refugiul Kazana, foarte mic, incap inauntru doar 2 persoane, cu indulgenta...



dar are geam termopan...adica, se respecta, ce daca e mic...








scurt moment de creatie...

adica daca tot exista un caietel de amintiri in refugiu, de ce sa nu ne trecem si noi...




varful Vihren, cu superba lui cornisa...




incepe creasta Konceto





cornise, zapada, stanca etc.



urme de avalanse...




ceata in fata, ceata in spate, se numeste cumva white out?...









creasta Konceto, impunatoare...




mai apare cate un val de ceata, din cand in cand...





o cornisa care sta sa cada... nu cu noi, insa...





urcare si pe langa cabluri...



avalansa pornita de la un picior alunecat putin...


s-au pornit 4 avalanse...




tot Konceto...




apus in saua Premkata...





fluturas in vant...




creasta Djamdjiev




urcarea pe creasta





roca dura, nu era friabila, rezistenta...




deja suntem pe creasta...




portiune din creasta Djamdjiev





pauza de poze...




cam ascutita uneori...







deasupra tuturor? doar o iluzie...




avem si noi asa ceva in Romania... doar ca la o inaltime mai mica, e adevarat...




un pic mai complicat dar nu de netrecut...




mai urcam, mai urcam...








apare si zapada... se apropie varful...





ne apropiem si noi de el...





cornisa de pe varf...





mai avem un pic...






avem zapada din plin...






nori si zapada...





si-am ajuns si pe varf...





daca tot nu am avut steagul, macar sa aratam ca suntem romani...








cornisa de pe varf, vedere partiala...






peisaj de pe varf... o sa ma documentez...






incepem coborarea...





daca tot avem timp...





incepe sa apara ceata...





creasta Djamdjiev, vazuta la coborare...





piton pt rapel? nu era cazul...tare as vrea sa stiu, am tot vazut pe creasta...





creasta Djamdjiev...





ascutita ca o lama de cutit? nici chiar asa...





se apropie primavara, dispare zapada, chiar si aici...

















piton pt rapel? oare?











asta pt evaluarea marimii...







2 alpinisti, probabil sot si sotie, nu se intelegea prea bine; datorita timpului se stersesera urmele de scriere dar ramasese poza, amintire peste timp...




creasta, vedere din traseul spre cabana Vihren





cabana Vihren





sigla cabanei





motanelul cabanei si canapeaua unde dormea...





"gata? nu mai e nimic de mancare?"






lacul Okoto






lacul Muratovo





"vipera berus"




sfarsit...