Abra: PIATRA CRAIULUI III - REFUGIUL FUNDURI - CREASTA SUDICA

Ma-ntorc la tine iar, la tine ma intorc
Iar ma intorc, prin noapte si prin ganduri
Raman nescrisi si goi, raman in urma mea
Raman copacii randuri-randuri

Nichita Stanescu

Si ne-am intors, iar, in Piatra Craiului, pt a incerca Creasta Sudica... Ne-am echipat corespunzator si am pornit. De data asta, au pornit 3 catei cu noi din Brusturet, din care 2 ne-au parasit pe drum. Cine a ramas? Alpinista, care nu ne-a tradat deloc, am facut creasta impreuna...

*Deci, echipa: Cernat, liderul, Alpinista si Eu

La poalele muntilor incepea, incet, timid, sa vina primavara... In padure aparusera deja primii ghiocei, iar mai sus, primele viorele scoteau capsorul din zapada...
Si ne-am hotarat sa schimbam traseul, s-o luam direct spre refugiul din Funduri. Zis si facut.
Am privit drumul, ne-am orientat cam pe unde arputea fi si am inceput sa mergem.
Si am urcat noi, am tot urcat, a inceput sa apara zapada, a trebuit sa facem din nou urme; zapada a inceput sa tot creasca si a trebuit sa inotam putin prin ea. La un moment dat, aproape de refugiu, am intrat in zapada pana la mijloc, de-abia am reusit sa ies, tragandu-ma de crengile unui brad... Era zapada uda si flescaita, tocmai buna de mers.
Intr-un final, am ajuns la refugiu. Cum era de asteptat, era inzapezit. Deja era clar, nu mai fusese nimeni prin zona de mult timp. Ne-am "cazat" si am plecat sa inspectam creasta. Am urcat, ne-am plimbat putin pe ea, Cernat cu Alpinista au mers mai mult, eu m-am oprit sa vorbesc la telefon si sa lenevesc un pic la soare... si sa admir apusul...
A doua zi, cu sculare la ora 5 dimineata, am inceput creasta. Eram chiauna, mi-era un somn de muream dar nu puteam sa spun nimic. Am urcat un pic in mars fortat, aproape ca fugeam, pt ca vroia Cernat sa prinda rasaritul intr-un anume loc...
Cum eu nu vad prea bine noaptea si frontala nu prea m-a ajutat, m-am incurcat in niste jnepeni si am cazut. Cand m-a vazut Cernat cu capul in jos in jnepeni, nu stia daca sa se amuze de situatie sau sa se enerveze... (adica ar fi vrut sa se enerveze, dar era amuzat).
Am continuat, am prins si rasaritul pe creasta (frumos, n-am ce zice) dar din cauza oboselii acumulate si a faptului ca nu prea am apucat sa mananc, mi s-a facut rau. M-am impiedicat de vreo doua ori si am cazut (la un moment dat am cazut cu ambii genunchi in doua pietre ascutite de am crezut ca mor de durere). Asta incepe sa urle sa ne grabim, ca vine caldura, pana cand ma apuca nervii. Ma opresc si il intreb daca e vreo cale de retragere de pe creasta, ca eu vreau sa cobor. In momentul ala s-a oprit, si a venit spre mine sa ma intrebe ce s-a intamplat. I-am explicat ca mi-e rau si ca nu pot sa merg in marsul fortat impus de el. M-am mirat ca a inteles si a inceput s-o lase mai moale. (Adevarul e ca prima parte a crestei e tare plicticoasa si cand ma uitam in vale si vedeam poienitele inflorite ma apuca un dor de a cobori si a campa cu cortul acolo...)
Cand am inceput creasta, Alpinista a dispaut pt a reaparea din nou mai incolo. Credeam ca am pierdut-o, nu mi-a venit sa cred cand am vazut-o din nou. Un timp a mers cu mine, dupa care a luat-o in fata si se tot minuna de ce mergem asa incet... Nu se putea merge altfel pe cornisele care au fost si zapada care era mare si putea sa coboare in orice moment sau nu era deloc si mergeam cu coltarii pe stanci.
Cand am ajuns la Coama Lunga, am inteles de ce se grabea Cernat. Zapada inca era buna de coltari dar era mare si oricand se putea porni o avalansa (de zapada uda). (pe care am vazut-o in Fagaras dar asta e alta poveste). L-am asigurat pe Cernat in piolet si a pornit primul. A reusit, am pornit eu si am facut asa pana am traversat toata portiunea. A fost palpitant, de ce sa nu recunosc... Alpinista a mers pe langa mine, m-a sustinut chiar, pot spune...
Cand s-a terminat creasta, genunchii ma dureau in ultimul hal, eram obosita, mi-era rau dar eram fericita. Mersesem pe Creasta Sudica din Crai in conditii de iarna... Plus ca fusesem primii de cand ninsese mult. Nu erau urme, noi deschisesem refugiile...a fost super...
Am facut o mica pauza la refugiul Grind II, de sus, dupa care am inceput coborarea la "Hotel Grind". Atunci i-am spus lui Cernat ca mai am probleme si cu genunchii si ca o sa cobor foarte greu. N-au fost probleme la coborare, decat timpul parcurs de mine (vreo 2-3 ore)(foarte mult), dar asta era, nu aveam ce face. Cand am ajuns la refugiu, m-a intampinat cu "Marsul triumfal" din Aida...
Evident o mica pauza si am pornit spre stana din Table. Pe drum ne-am intalnit cu o gasca de pantofari, care urcau spre "hotrl Grind". Ne-am felicitat in gand ca nu am ramas acolo si am continuat drumul. Ne-am "cazat", am mancat si Cernat s-a hotarat sa faca focul. Eu m-am bagat in sac sa ma mai incalzesc si, intre timp, dand de caldurica, am adormit. Am aflat dimineata ca a reusit sa faca focul si a vrut sa ma trezeasca dar nu a putut, pt ca eram obosita si nu se mai putea intelege cu mine.
Dimineata am plecat spre cabana Brusturet, am dus-o pe Alpinista la casa ei (tanti de la cabana, cand a vazut-o, a chemat-o imediat sa-i dea de mancare, intreband-o pe unde a umblat doua zile. I-am explicat ca a fost cu noi, ca e mare alpinista si cabaniera ne-a spus ca ea isi alege turistii cu care merge, nu merge cu oricine. Am zambit in gandul nostru si ne-am dat seama ca i-a placut si ei tura, nu numai noua).
De acolo, am plecat spre casa si m-am procopsit cu niste dureri groaznice de genunchi si niste vanatai foarte frumoase. Dar a meritat. Si acum, pozele...