Abra: DE CE IUBIM FAGARASII?

Ninge peste vesnicia noptilor de iarna
Cu amintiri planse de poeti nebuni
Ninge cu salbaticie si cu disperare
Ninge-n intuneric de sarut tarziu

Ninge azi si maine si intotdeauna
Ninge pentru toate si pentru nimic
Ninge-n deziluzie si cu aroganta
Ninge pentru moarte, incet si soptit

Nu ningea pt moarte dar ningea “incet si soptit” ... cu fulgi mari si desi... ca in povesti...
Nu se apropiau sarbatorile de iarna, cu brazi impodobiti si Mosi Craciuni plini de cadouri dar ningea frumos, amintindu-ne parca de basmele copilariei...
Unde? In Fagaras.
Cand? In luna iunie, inceputul lunii, cand jos, la poalele muntilor venise primavara ...

* Am uitat sa precizez echipa: Cernat, prietenul meu si liderul si, evident, eu...

Am plecat din Bucuresti pe ploaie. Stiam ca o sa ploua, urmarisem vremea, dar mai stiam ca urma ca, de a doua zi, timpul sa devina frumos.
Ajungem pe drumul spre cabana Negoiu. Plin de noroi, desfundat... Cu chiu cu vai, ne strecuram printre gropi, bucurandu-ne de fiecare data cand reuseam sa mai inaintam un pic si in acelasi timp intrebandu-ne oare cum ne vom intoarce pe acelasi drum... La un moment dat, parca nu fusesera destule gropile pe care le ocolisem, apare un sant...de netrecut (cel putin cu masina). Ne chinuim noi un pic, eu ies din masina sa-l dirijez (pe Cernat, evident) si reusim sa trecem si de sant. Urc din nou in masina intrebandu-ma (iar) cum o sa ne intoarcem... Mai mergem un pic si gata. Pietroaie imense raspandite peste tot pe drum, santuri sapate peste tot, drumul surpat in unele locuri, imposibil de trecut... Masina nu se putea intoarce, trebuia mers cu spatele... Trebuie sa ies iar in ploaie, pt dirijat... Offffff....... Reusim sa iesim de acolo fara nici o zgarietura, eram cam uda dar nu mai conta, era bine, scapasem....
Dar, era o problema: cum ajungem la cabana?
Lasam masina aici, facem drumul forestier pe jos si urcam la cabana? Nu, in nici un caz!
Si ne hotaram sa mergem spre Avrig, urcam la Barcaciu iar de acolo urmam traseul spre cabana Negoiu. Ei, cam imbarligat traseu dar merge.
Intoarcem masina si ne indreptam spre Avrig. Pe drum, la un moment dat- Cernat nu stiu ce mosmondea pe la torpedou- observ cu groaza ca ne indreptam vertiginos, pe contrasens, spre un copac de pe marginea drumului.... Noroc ca s-a trezit in ultimul moment, a tras de volan si masina s-a redresat ( si in acelasi timp noroc ca nu era nimeni pe strada)......
In sfarsit, ajungem la Avrig fara alte incidente, mergem in continuare spre Poiana Neamtului, ajungem, intram, ne echipam si pornim usurel spre Barcaciu. Cu cat urcam, cu atat peisajul devine mai frumos, ploaia transformandu-se, incetisor, in ninsoare..... Ajungem la cabana oameni de zapada...
Intram in cabana, era cald, era bine... noi eram inghetati, uzi, dar asta se rezolva imediat...ne dezbracam de hainele ude si le punem la uscat, stiind totusi ca pana vom pleca mai departe nu se vor usca... Cu toate astea, cateva minute de relaxare si caldura nu strica...
Ne luam un ceai si intram in vorba cu niste copii care jucau sah. Ei ne povestesc ca au incercat sa ajunga pe varful Scara si nu au reusit din cauza vizibilitatii reduse si a vantului care batea sus... Si acum mai si ninge... Incercam sa ne imbarbatam, spunandu-ne ca de maine va iesi soarele si va fi frumos...Cam slabe sperantele, dar totusi... poate vremea va tine cu noi...
Ne terminam ceaiul si ne pregatim de plecare. Dupa ce ne echipam cu hainele ude, iesim. Toata lumea era mirata ca plecam pe vremea asta spre Negoiu. Ei, asta e... “Arta cere sacrificii”...
Si pornim noi, usor, usor, spre Negoiu. Pe stratul de zapada proaspat asternuta urmele noastre inaintau din ce in ce mai mult iar in linistea asternuta subit intre noi, se auzeau doar fulgii de nea cazand incet iar zapada care scartiia sub talpi... Ne oprim, privind uimiti ninsoarea aceea parca ireala, parca desprinsa din povesti si peisajul magnific care ni se desfasura in fata... Ne parea rau ca tulburam linistea aceea de basm si ne uitam, ca niste copii mirati, la primavara acoperita de zapada.......
O creanga trosneste usor, trezindu-ne din visare... pornim mai departe, trecem prin poieni, peste cursul unor izvoare, destul de usoare, ce-i drept si, dupa cursul ultimului izvor, mai urcam putin si ajungem la cabana Negoiu.
Aflam ca e goala cabana. Trebuiau sa vina niste grupuri dar din cauza vremii nefavorabile si a drumului imposibil, renuntasera.
Ne cazam si ne instalam in camera. Eram uzi si inghetati tun. Ne schimbam de hainele ude, facem focul in camera (adica Cernat) si coboram sa bem un ceai. Cand am ajuns sus, deja camera se incalzise si totul era minunat...
Dimineata cand ne trezim, nu ne vine sa credem: soarele rasarise iar razele lui se reflectau in zapada, facand-o sa straluceasca de parca cineva aruncase micute diamante peste verdele crud al ierbii...
Ne uitam spre Serbota... Zapada... multa zapada....uitasem sa-mi iau parazapezile, imi luasem doar niste pantaloni impermeabili, pt ploaie......Asta e, o sa ma cam ud......

Varful Serbota

Pe la ora 10, pornim.
Incepem sa urcam. Zapada era destul de maricica la inceput si crestea din ce in ce mai mult. Problema era cu stratul care se asternuse peste gheata, ca daca nu erai atent, puteai sa aluneci si sa fii “fericit”. La un moment dat, a concluzionat Cernat ca trebuie sa ne punem coltarii. Problema mea era ca fiind pantalonii prea largi, ii tot agatam de coltari si pana pe varf reusisem sa-i intep in cateva locuri.
Din cauza zapezii destul de mare inaintam destul de greu.
Ajungem intr-un final pe varful Serbota. Ne uitam la Custura Saratii, Cernat decide ca se poate face, dar din cauza vremii nefavorabile (aparusera norii si batea vantul destul de tare), renuntam si ne gandim sa o facem a-II-a zi.
Coborarea am facut-o destul de repede dar din cauza ca batea vantul, imi impingea pantalonii spre coltari si la cabana erau sfasiati in destul de multe locuri.
Coborand, ne minunam de puterea pe care a avut-o soarele, topind zapada aproape peste tot in jurul cabanei.
Intram, eu cu pantalonii sfasiati, cu pioletul in mana, obositi dar fericiti. Cabanierul ne intreaba cu nonsalanta: “ Ati fost la plimbare? V-a placut?”
Am ramas putin socati, dar nu am stat sa-i dam prea multe explicatii, spunandu-i ca “ Ne-a placut”...

Varful Negoiu

In urmatoarea zi, cand ne-am trezit era putina ceata si vremea era cam uratica. Am stat cam mult asteptand sa se indrepte vremea drept pt care am plecat in traseu la ora 16.
Am mers destul de usor pana pe la pietrele Cleopatrei, ca nu prea era zapada (cu exceptia catorva limbi de zapada) dupa care a inceput portiunea de zapada si gheata. Ne-am pus coltarii si am continuat.
La un moment dat, porneste o avalansa chiar de langa Cernat, trece pe langa mine si se opreste putin mai jos. Am inghetat.......Cernat se uita nepasator sa vada unde se opreste, o vede, imi spune sa merg mai repede si pleaca mai departe. Nu mi-a venit sa cred...... Urma sa urc pe urma avalansei....... Am urcat cu inima cat un purice, stiind ca daca alunec, e de rau......
Dupa indicator, a hotarat Cernat sa ne legam in coarda, ca e naspa rau portiunea (erau niste traverseuri destul de expuse), batea vantul la greu si era ideea sa ramanem intregi si amandoi.....
Dupa numeroase cazaturi de-ale mele (mi se imbarligau pantalonii in coltari) si pe un vant de necrezut, reusim sa ajungem pe varf. Peisajul era fantastic, chiar daca nu se vedea prea mult in departare.
Nu am putut sa stam prea mult pe varf din cauza vantului puternic si frigului, am facut cateva poze si am inceput sa coboram deoarece se insera si aveam destul de mult de mers.
La coborare, dupa destul de multe glume (era o portiune de descatarare destul de urata dar Cernat a incercat sa descreteasca fruntile si mi-a spus ca seman cu Michael Jackson), am reusit sa ajungem la ultima portiune de coborare pe gheata din traseu, care se termina in niste pietre si cascada. Acolo, am reusit sa alunec (mi s-au imbarligat pantalonii in coltari: oare a cata oara?), am inceput sa prind viteza, incercam in zadar sa infig pioletul care la un moment dat imi ricoseaza si imi zboara din mana... Ma gandeam: “Gata, asta a fost! A fost frumos dar s-a terminat.” Ultimul lucru pe care l-am vazut a fost Cernat care alerga sa ma prinda. M-am trezit lovindu-ma cu putere de picioarele lui. Reusise sa ma opreasca... M-a ridicat, m-a pus in picioare si... comentariile de rigoare... Mi-a adus si pioletul si am continuat coborarea. Am ajuns jos, mi-a dat frontala lui (deja se inserase bine de tot) si am plecat spre cabana. La cabana, evident, cabanierul ne-a intrebat daca ne-a placut plimbarea. N-am stat sa-i mai dam explicatii, am mers direct in camera sa ne dezechipam.

Cabana Barcaciu – Bucuresti

In urmatoarea zi, iesise soarele si era o vreme superba. Ne-am echipat si am pornit. Doi catei de la cabana s-au hotarat sa ne insoteasca. Nu am putut sa-i refuzam, asa ca i-am luat cu noi. Am pornit pe drumul pe care ajunsesem cu 2 zile inainte. Ne-am minunat de schimbarile petrecute in decurs de 2 zile. Primavara pusese deja stapanire pe munte si alungase iarna departe, departe... Totul era imbracat in verde stralucitor si rododendronii pana atunci ingropati in zapada isi etalau culorile veseli si fericiti... Am stat putin sa admiram magia acestui inceput de primavara, apoi am plecat mai departe spre cabana.
Acolo ne-au parasit cateii, deoarece au fost alungati de cateii de la Barcaciu, iar Cernat era sa fie mancat cu totul de magarii de la cabana. (Probabil mirosea tare frumos). S-a refugiat in cabana, unde am mancat, am mai vorbit cu niste cehi care vroiau si ei sa faca niste trasee (le-a explicat Cernat ce sa faca), dupa care am inceput coborarea spre cabana Poiana Neamtului. Am ajuns acolo fara nici o peripetie si am pornit spre Bucuresti. Si in masina am aflat: pornim pe cod galben: ploaie torentiala. Ei, daca am scapat noi pe munte, n-o s-o patim tocmai acum.Si, intr-adevar, am ajuns teferi in Bucuresti.
Poze