Abra: PIATRA CRAIULUI II - CREASTA SUDICA

A doua incercare de a parcurge Creasta Sudica in Crai sau "Ziua Avalanselor" cum am mai numit-o... Membrii echipei, la fel, eu si Mihai Cernat, liderul echipei
Plecarea obisniuta din Bucuresti, la ora obisnuita, 6 dimineata, sosirea la cabana Brusturet. Diferenta a fost ca acum am plecat de la cabana cu 2 catei: alpinista a mai convins un prieten s-o insoteasca...
Drumul pana la Refugiul Grind a fost parcurs in conditii normale de iarna. Si, a doua zi dimineata, am pornit. (Dimineata, prietenul alpinistei, cand a vazut pe unde urcam, s-a uitat putin ciudat la noi si a facut cale intoarsa... Bineinteles, prietena noastra, alpinista, a venit cu noi)
Tot urcand, se auzea zapada cum curgea usor pe vai... Asta a fost la inceput. Cu cat urcam, cu atat curgerea zapezii se transforma in avalanse in toata regula. (Din cauza asta a fost numita "Ziua Avalanselor". Si am urcat, am tot urcat, pe zapada lipicioasa (mi se lipea de coltari de ma zapacea), am facut iar urme, cu ochii si urechile atente la avalanse si intr-un final am ajuns pe varf La Om. Poze, evident, pe varf (era cam devreme)si continuarea drumului spre refugiu. Am ajuns la refugiu, era inghetat si inzapezit si am inceput deszapezirea, cu pioletii... L-am deszapezit, cu toate ca nu era treaba noastra si am intrat. Am stat un pic, ne-am incalzit nitel si ne gandeam, fiind ora 13, ca am putea sa incercam creasta...
Cernat si-a sunat un prieten, sa-i ceara parerea si am iesit sa incercam. Zapada era propice pt avalanse; puteam sa riscam una sa ne linisteasca de tot ( mai ales pe Coama Lunga). Cernat a zis ca n-are rost sa riscam, o sa continuam alta data sau sa plecam dimineata, cand zapada e foarte inghetata. Incepuse sa bata un vant urat de tot, asa ca ne-am linistit. Am mai stat un pic, am mai iesit sa admiram apusul, dupa care am intrat in refugiu. Acolo am dat un "mini chef", am dansat sa ne incalzim, am baut ceai fiert (in loc de vin fiert), dar a fost foarte amuzant.
Dimineata, cand ne-am trezit, batea un vant de am crezut ca ne zboara cu tot cu refugiu. Ne-am hotarat sa renuntam la creasta si sa coboram tot pe unde am urcat. Am mancat si ne-am pregatit de drum. Pe creasta, cand mergeam spre varf, batea vantul atat de tare, incat am crezut ca zbor... M-am oprit in piolet, m-am pus in patru labe si am incercat sa ma misc asa.
Chestia e ca nici asa nu mergea, ca in momentul in care ma miscam imi pierdeam echilibrul si simteam ca zbor la vale. Cernat ajunsese pe varf, se mai uita din cand in cand la mine si urla sa vin mai repede, sa nu mai stau atat. Deja incepusem sa bomban in gand, cand il vad ca vine tipand spre mine: " -Hai odata, ce pana mea faci aici? Nu vezi ce vant e?" Tocmai asta era si problema mea, vantul... In fine, mi-a zis sa merg in fata lui, am mers si intr-un final am ajuns inapoi pe varf. De acolo, am coborat rapid spre refugiu, cabana Brusturet iar de la cabana, acasa. Si acum, cateva poze...