Asta era visul meu, de mult timp, de cand facusem Creasta Nordica vara si mi-a placut la nebunie. Atunci a fost aruncata o vorba: “cum adica, tu nu vrei sa incerci sa faci creasta craiului iarna?” Raspunsul a fost ca nu ma gandisem niciodata la asta, dar era un subiect bun de gandire…
Ca urmare, in martie 2008 am inceput ascensiunea: a decurs cat de cat bine pana la vf Ascutit, unde ne-a prins viscolul si ne facea praf, ca nu mai vedeam nimic in fata ochilor. Ne-am oprit acolo, cu gandul sa continuam a doua zi, dar vremea nefavorabila si vantul ne-au stricat planurile. Am coborat, cu visul neimplinit si cu gustul amar al infrangerii, stiind ca trebuie sa mai astept un an pentru a incerca iar…
Dar anul a trecut si iata…am zis ca trebuie incercat. Echipa: eu (logic), Andruska, Sebi si Cernat (prietenul Andreei). Fiind si ziua ei, trebuia facuta o tura ca lumea, pe munte…
Dupa o noapte nedormita, urma sa plecam cu masina mea si sa conduc eu… cam nasol…
Am plecat din Bucuresti, eu Andruska si Cernat, pe Sebi urmand sa-l luam din Rasnov. Cernat a fost copilotul meu (un copilot bun, pot spune, chiar m-a ajutat).
Pe drum, fiind foarte obosita, nu am fost prea atenta si era sa am un accident: un tip vroia sa treaca strada in fuga, masina de langa mine oprise, eu apasasem pe frana dar masina a alunecat si, cu un scrasnet ingrozitor de frane, am oprit cativa metri mai in fata (eram terminata, deja il vazusem pe respectivul zburand peste masina). Dar… lucru uluitor, persoana respectiva se razgandise in ultimul moment…si nu mai traversase. Oricum eram oprita, am stat putin sa ma linistesc si am hotarat sa las oboseala deoparte si sa fiu mai atenta. Dovada, am condus cu atentie si m-am descurcat, deoarece pana in Piatra Craiului nu a mai avut loc nici un incident.
Am ajuns intr-un sfarsit la Fantana lui Botorog, unde am lasat masina si am inceput sa ne pregatim de drum. Eram varza, foarte obosita, mi-era greata, aveam o stare…de plans…
Am inceput sa urcam, am ajuns la cabana, la Curmatura, unde era plin de carpatisti (era intalnirea grupului Carpati) si Sebi vine cu o idee (geniala, dupa parerea mea, la ora aia): sa ramanem la cabana si sa plecam a doua zi dimineata. La cat eram de obosita, vedeam numai patul in fata ochilor… Incepuse o burnita marunta afara, era o vreme mizerabila… As fi vrut sa raman sa dorm… Dar… restul lumii nu a fost de acord, asa ca, am plecat spre refugiul din Ascutit, prin Padinile Frumoase (stiam deja ca o sa ne prinda noaptea pe drum, dar…asta era, nu mai conta).
Pe drum, la un moment dat ne-am oprit sa ne punem coltarii (ne gandeam ca sus va fi inghetat si nu ne vom opri iar), incepuse sa se insereze, am scos si frontalele (adica ei si le-au scos, ca eu nu o gaseam) si am tot continuat. Am mers la luminile lor de la frontala, mai pe pipaite, noroc ca era zapada si se vedeau cat de cat urmele (facute de baieti, ca eu cu Andreea ramasesem mai in urma). La un moment dat, dam de un loc cu zapada inghetata, pierdem urmele si o luam de-a dreptul, aiurea. Noroc ca toate drumurile duc spre refugiu si dupa ce mergem cateva minute, dam in poteca. Eram in ultimul hal de oboseala, nu mai stiam pe ce lume sunt, nu mai vroiam decat sa ajung undeva si sa dorm… si era frig…ceata…urat…noapte si batea un vant… ingrozitor… Cand mai aveam un pic pana la refugiu, a venit Cernat, mi-a luat rucsacul si ne-a aratat drumul, ca nu mai stiam pe unde s-o luam. In sfarsit, am ajuns. Am intrat, m-am asezat pe tabla din refugiu si am inceput sa motai… Mi se pare ca am mancat putina supa, am baut niste calciu de la Andreea, mi-am scos sacul si am DORMIT… A fost cel mai dulce somn din viata mea…Ma rog, printre cele mai dulci…
Cand ne-am trezit, vantul se potolise, afara rasarise soarele si era o vreme… de vis… Am mancat si am pornit sa exploram…tinuturile zapezii…
Aparatul meu foto a ajuns la Cernat, asa ca pozele sunt facute de el, nu de mine…
refugiul din Ascutit
creasta, luminata de razele soarelui…
Cernat, deja pregatit sa cucereasca muntii…
fara cuvinte…
deci… incepem…
si refugiul ramane in urma…
incepe maretia salbatica a Craiului…
in toata splendoarea…
peisajul se lasa admirat…
ok, pe acolo trebuie sa mergem
baietii o iau inainte
o binemeritata pauza
care nu dureaza prea mult si pornim iar la drum…
o mica portiune de catarare…
care se termina repede…
frumos drum, nu-i asa?
si s-au hotarat baietii sa ma lege, sa nu ma piarda
urcarea a fost facuta apoi fara semicoarda
pe drum, Sebi s-a imprietenit cu 2 tipi din Brasov si a luat-o inainte
si ne mai oprim un pic la poza…
si la inca una…
mai avem o traversare si apoi urcusul pe varf…
si in zare se vede varful…
tot mai aproape…
ne apropiem din ce in ce mai mult…
Sebi pe varf…
Cernat…
Andreea…
si eu cu Andreea, deoarece singura n-am poza…
si… pioletii… pe varf…
coborarea a fost pe drumul de vara, de ce oare?
La coborare, cu gandul aiurea, am reusit sa calc pe langa, am alunecat si, evident, am inceput sa cobor vertiginos la vale. Am incercat sa ma opresc in piolet, am incercat sa ma opresc in vreun fel, m-am dat peste cap, am sarit peste niste dambulete si, intr-un sfarsit, am reusit sa ma opresc… Am strigat-o pe Andreea si, pana la urma a venit Cernat si m-a ajutat sa ma ridic de acolo si sa pornesc mai departe. In cele din urma am ajuns la refugiu, era deja seara de-a binelea, ne-am “cazat” si ne-am gandit s-o sarbatorim pe Andreea (doar era ziua ei). I-am cantat “La multi ani”, am baut sampania dupa care ne-am gandit sa ne culcam si sa dormim si noi, ca eram destul de obositi.
A doua zi dimineata a urmat traseul prin Prapastii, sa ajungem la masina, la Fantana lui Botorog. Am trecut printr-un sat, am luat-o pe niste scurtaturi si am ajuns la masina. Sebi a plecat cu niste prieteni care treceau prin Brasov (noi nu treceam pe acolo).
La intoarcere, a fost o ploaie urata de tot dar am ajuns cu bine inapoi acasa. A fost o tura reusita, cu prieteni de nadejde si peisaje fantastice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu