Abra: RILA - VF MUSALA - BULGARIA 1 DEC 2008 (partea I)

Ideea cu Rila pe 1 dec a aparut in dimineata unei ture din Piatra Craiului. M-am gandit ca avand mai multe zile libere si avand si masina, ar fi fain sa incercam vf Musala iarna. Ne-am informat despre traseu, am aflat ca e usor si am zis atunci sa-i dam bataie. Eu cu Andreea (Andruska) ne-am ocupat de organizare si am incercat sa cooptam oameni. Din toti cei care se anuntasera a ramas unul singur, un prieten de-al ei, Sebi, din Brasov si a mai aparut un tip pe care-l cunoscusem in Fagaras, Victor.

In sfarsit, vine ziua mult asteptata si plecam. Pana la iesirea din tara, nimic deosebit, am condus eu. Dupa ce am iesit din tara, a trecut Sebi la volan. Evident, dupa cativa km, ne-a oprit politia pt ca mergeam prea repede si Sebi a platit 30 leva spaga sa nu-i ia permisul (cam mult, dupa cum am aflat ulterior).

Pe drum, ne-am tot cacait, ne-am luat dupa gps-ul lui Victor, care ne-a bagat pe o gramada de stradute inguste si vai de mama lor, ne-am intors, ne-am sucit, pe gheata, fara cauciucuri de iarna la masina, am trecut o cale ferata si intr-un final am reusit sa ajungem inapoi de unde ne ratacisem si sa o luam pe autostrada spre Sofia si Borovetz.

La un moment dat am adormit si nu stiu ce s-a intamplat, cert e ca ne-am trezit toti brusc, deoarece masina intrase intr-o rapa, la marginea drumului si se lovise de pamantul de pe margine, fapt care i-a afectat capacul de la roata din fata (s-a spart) si spoilerul. Sebi a zis ca a vrut sa testeze franele pe gheata, sa vada cum reactioneaza si a alunecat. Dupa ce ne vazusem toti ingerasi, am decis ca ar fi bine sa ne odihnim putin, sa schimbam soferul si sa continuam. Sebi nu a vrut sa renunte si am continuat, conducand tot el.

Intr-un final, am ajuns si la Borovetz. Am oprit undeva in statiune si am incercat sa dormim pana pe la ora 7 (era in jur de 6). Dupa un somn chinuit, mai mult nesomn, am plecat. Am incercat sa urcam pana la telegondola dar masina nu a vrut sa ne mai asculte (se saturase de noi) si, patinand ingrozitor am oprit in parcarea unui hotel (Cocktail Cafe), la 10 minute de telegondola. Dupa ce ne-am schimbat si am baut cate un ceai, cafea, am plecat la telegondola.

Eu cu Victor am luat-o inainte si am ajuns primii acolo, afland si ca telegondola nu se deschide pana pe 18 decembrie. Cu bucurie in suflet si in gand, am asteptat sa vina Andreea si Sebi, sa le dam vestea cea buna. Apar si cei doi si, mai stand pe-acolo aflam ce se fac unele reparatii si un test privind functionarea telegondolei si, daca avem rabdare, putem avea norocul sa functioneze si atunci ne duc ei pe gratis pana sus. Bineinteles ca am fost de acord (credeam ca drumul e foarte lung - am aflat apoi ca pana sus faci vreo 5 ore) si inghetand cu incredere, ne-am pus pe asteptat. Am mai incercat noi sa ne miscam, dar era un frig crancen acolo si eram inghetati tun.

Dupa mai multe incercari, in sfarsit telegondola se pune in miscare. Urcam si noi si admiram peisajul. De sus incepem sa vedem drumul (mama, cat e de mers). Ajungem cu telegondola pana la final (2371 m).

Acolo coboram si incepem sa facem poze.

incepem sa aparem si noi: de exemplu, aici sunt eu

Victor

Andreea

Sebi, cocotat pe stanci

Ei, si de acum, incepe urcusul

Si am mers catinel, catinel, pe o creasta domoala, fara marcaj, de-aiurea (stia Sebi traseul), sa ajungem spre refugiul Everest, care intelesesem ca este inchis. Ne gandeam sa ajungem pe varf si sa innoptam la statia meteo de sus, sau sa ne oprim daca nu mai putem si sa coboram la cabana Musala. Mergeam si ne bucuram de peisaj.

ne-au omorat jnepenii astia

Am mers cand pe deasupra zapezii, cand afundandu-ne pana peste genunchi in ea. Vantul batea foarte tare si era al naibii de frig. Ne mai opream din cand in cand sa verificam daca mergem bine.

si sa admiram peisajul

Pe drum ne-am mai oprit, am mancat. La un moment dat, cand mai aveam putin sa ajungem la refugiu, Andreea spune ca ea nu mai poate si coboara la cabana. Eu am zis ca merg cu ea, nu puteam sa o las singura. Sebi ar fivrut sa ajunga la statia meteo de pe Musala dar avand in vedere ca deja ne hotarasem, a coborat cu noi. Pana la refugiu mai aveam maxim jumatate de ora dar noi nu stiam lucrul asta. In loc s-o luam pe traseu, am luat-o de-a dreptul, am inotat in zapada de ne-a venit rau si cand am ajuns la cabana am vazut si rezultatul: o ora pierduta aiurea, plus oboseala si Victor isi storcea ciorapii deoarece luase apa la greu. In cabana, aflam ca refugiul Everest, despre care initial auzisem ca e inchis, ar fi de fapt deschis. Ei, atunci cum facem? Sebi se supara, ca fusesem atat de aproape de refugiu si in loc sa urcam am coborat, noi ne dezumflam un pic si incepem sa facem planuri. Ne hotaram sa stam o ora sa ne tragem sufletul, sa mancam linistiti su dupa aia sa urcam la Everest. Victor ne spune ca el nu poate sa mai mearga nicaieri ca are bocancii uzi, asa ca sa ne luam camere la cabana. Sebi se supara si se hotaraste sa doarma afara, ca sa-si testeze sacul. (a fost ciudatenia cabanei, toata lumea se oprea sa-i faca poze).

Ne luam cazare, mai putin Sebi, care se incapataneaza sa ramana la ideea lui si mai stam in sala de mese (acolo era raiul meu, ca descoperisem un calorifer, de care ma lipisem cu totul). Sebi se duce sa se instaleze afara, Victor se duce in camera, sa faca focul (pana la urma ramane acolo) iar eu cu Andreea ramanem ca proastele in sala de mese. Evident ca ne-au apucat spumele si am zis ca pana la urma mai bine urcam si ii lasam pe astia doi la cabana, mai ales ca toti strainii ne intrebau de ce nu urcam (le explicam ca ciudatenia de afara, pe care tocmai o pozasera, era prietenul nostru, ca mai avem unul in cabana si ca trebe sa stam cu ei). Pana la urma, dupa cateva incercari esuate, reusim sa-l trezim pe Sebi, il aducem in cabana si facem planuri pt a doua zi. Stabilim sa urcam pe Musala, sa vedem apusul si sa coboram noaptea, a doua zi.

Cand ajungem in camera, ii comunicam si lui Victor planul nostru, dupa care el cu Sebi se gandesc sa plece dimineata, sa prinda rasaritul pe varf. Evident, dimineata s-au razgandit. Adica Victor s-a trezit dar Sebi n-a mai avut chef. Pe la 8 si ceva, 9, dimineata, Victor s-a trezit definitiv si s-a hotarat sa plece pe varf. Noi n-am fost de aceeasi parere, drept pt care ne-am trezit mult mai tarziu, urmand sa ne intalnim cu el pe drum sau la refugiu.

Dupa ce ne-am trezit, eu am incercat sa fac focul (incercare nereusita). A reusit Sebi, apoi am mancat si ne-am hotarat sa facem rucsacii (prima data hotarati sa ne intoarcem de pe varf noaptea si sa ramanem la cabana). Cand ii terminam, ne razgandim: mai bine ramanem peste noapte la statia meteo, sa vedem si rasaritul. Ii desfacem si ne apucam iar. Cand termina in sfarsit si Sebi, ii suna telefonul, care era in sacul de dormit, in fundul rucsacului… Il desface iar… ajunge la el intr-un final si vedem un mesaj de la Victor, care se saturase sa ne astepte si cobora la cabana. Idee… ce-ar fi sa-l asteptam si pe el, poate vrea sa mai urce cu noi?

Ne mai cacaim putin, terminam rucsacii, cand sa plecam, apare Victor:” ce faceti, mai, n-ati mai plecat?

Am intrebat pe toata lumea de voi. Nu va mai luati rucsacii, n-aveti nevoie, e o zapada super si oricum coborati diseara. Va dau eu rucsacul meu pt unele chestii.” Si uite asa, am plecat noi spre varf cu hainele de pe noi si atat, fara saci, fara mancare (doar niste napolitane) si fara steag. Doar cu aparatele foto.

Drumul a fost super usor , cu cabluri de asigurare si intr-o ora si jumatate cred, am fost pe varf. Aici am prins un apus de neuitat. Dar sa las pozele sa vorbeasca…